Două personalităţi ale Europei somează UE să intervină în Darfur

Joschka Fischer şi Pat Cox cer ca UE să devină un actor activ în stoparea genocidului din Sudan. Fostă colonie britanică care s-a revoltat de mai multe ori împotriva Imperiului, Sudan a devenit stat independent în 1956. A fost marcat de războaie interne aproape permanente, fiind o ţară săracă şi agitată chiar şi pentru standardele Africii. Sudanul este divizat dramatic între partea de nord, cu populaţie arabă musulmană, care deţine în mod tradiţional puterea politică în capitala Khartoum, şi partea de sud, dominată de populaţie de culoare, practicand creştinismul sau diverse culte animiste. Imediat după proclamarea independenţei, a izbucnit războiul civil între nord şi sud, acesta din urmă temandu-se de dominaţia politică a arabilor musulmani. Primul război civil a durat pană în 1972 şi s-a terminat prin Acordurile de la Addis Abeba, care acordau sudului o largă autonomie. În 1983, preşedintele sudanez Gaafar Nimeiry a decis să rupă aceste acorduri şi a limitat autonomia de care se bucurase populaţia din sud, după ce decisese să aplice legea islamică Sharia în partea de nord. S-a creat imediat o mişcare de rebeliune în sud, pornind un nou război civil care a devastat ţara timp de 20 de ani. În 1989, o lovitură de stat a adus la putere la Khartoum un guvern proclamat în mod deschis islamist, care a tins să înlocuiască armata permanentă cu miliţii islamiste formate din voluntari susţinuţi de guvern. În urma presiunilor internaţionale, un acord de pace a fost semnat în 2005, acordand sudului autonomie pe timp de şase ani, urmand apoi să se ţină un referendum privind independenţa. - regiune semideşertică din estul Sudanului, intrată brusc în atenţia lumiiAcordul din 2005 nu a inclus o soluţie şi pentru regiunea Darfur , din vestul Sudanului, o zonă tribală mixtă. O mişcare de rebeliune separată activează acolo încă din anii `70, pe care guvernul a încercat acum să o controleze prin intermediul miliţiilor arabe numite Janjaweed. Acestea au început curand să masacreze populaţia civilă, în încercarea de a epura etnic regiunea. În 2004, SUA au catalo-gat evenimentele din Darfur drept genocid, în urma dezvăluirilor făcute de organizaţiile umanitare active în zonă. Doi politici sudanezi au fost puşi sub inculpare de justiţia internaţională pentru genocid. În ciuda încercărilor de pacificare care au inclus intervenţia unor trupe ale Uniunii Africane, luptele şi epurarea etnică au continuat. Comunitatea internaţională a reacţionat lent şi necoordonat la această provocare umanitară. Uniunea Europeană s-a dovedit din nou un actor slab şi ezitant în politica externă. Ţinand cont de considerentele umanitare, anumiţi lideri europeni încearcă să convingă Occidentul să acţioneze, pentru a nu se repeta situaţia din , cand intervenţia tar-zie a permis comiterea unui genocid sistematic împotriva comunităţii tutsi, la începutul anilor `90. Publicăm astăzi două apeluri lansate separat de două figuri marcante ale continentului European – Joschka Fischer şi Pat Cox – pentru ca Uniunea Europeană să adopte o poziţie mai fermă pentru ajutorarea victimelor. În ciuda încercărilor de pacificare care au inclus intervenţia unor trupe ale Uniunii Africane, luptele şi epurarea etnică au continuat. UE nu poate spune pas în Darfur ,/b> Pe 23 aprilie, miniştrii de externe europeni s-au întalnit şi au emis cea de a 20-a declaraţie în ultimii trei ani cu privire la criza din Darfur. Şi ce au spus? Au exprimat sprijinul faţă de propunerea lui Tony Blair de a impune o zonă fără trafic aerian pentru a pune în aplicare hotărarea Consiliului de Securitate din 2005 de interzicere a zborurilor militare peste Darfur? Nu. Au sprijinit declaraţia cancelarului german Angela , care lua în considerare aplicarea unor sancţiuni dure guvernului de la Khartoum? Nu. Au făcut ceva diferit faţă de precedentele 19 declaraţii ineficiente? Din păcate, nu. În schimb, au pasat migea şi au declarat: "Consiliul (miniştrilor de externe) reiterează sprijinul său pentru ca ONU să recurgă la noi măsuri". Cu alte cuvinte: să se ocupe ONU de problemă. Adoptarea unor măsuri efective la nivelul ONU ar fi ceva ideal, dar progresul a fost extrem de mic. Conducerea sudaneză şi ONU au căzut de acord în noiembrie asupra unei unităţi militare comune, compusă din trupe ONU şi ale Uniunii Africane, care să fie trimise în teren în trei etape. Dar de atunci, guvernul de la Khartoum a întarziat amplasarea acestei unităţi prin numeroase manevre diplomatice şi printr-o atitudine generală refractară. UE şi statele sale membre au un rol-cheie în a pune presiune pe guvernul de la Khartoum. Guvernul SUA se îndreptă în această direcţie, dar nu va putea reuşi singur. Există măsuri practice pe care UE le poate şi care ar îmbunătăţi eficacitatea eforturilor ONU. Cum poate interveni UE În primul rand, miniştrii de externe UE ar trebui să urmeze cererea Parlamentului European şi să impună sancţiuni orientate către oficialii sudanezi şi către complicii lor, care au fost identificaţi de Comisia de Anchetă ONU ca fiind responsabili de crime împotriva umanităţii în Darfur. Bunurile lor în Europa ar trebui îngheţate, şi ar trebui să li se interzică să călătorească în UE, aşa cum se întamplă în cazul altor criminali din ţări ca Burma sau Uzbekistan, ca să nu mai menţionăm Zimbabwe, pentru care interdicţia a fost extinsă chiar în această lună. În al doilea rand, UE ar trebui să ţintească fondurile regimului sudanez şi investiţiile străine. UE şi ţările membre ar trebuie să adopte o legislaţie care să interzică companiilor cu sediul în UE să aibă legături directe cu petrolul sudanez şi cu industria colaterală, şi să acorde sprijin guvernului autonom din . În al treilea rand, UE ar trebui să investigheze conturile offshore ale companiplor sudaneze şi ale entităţilor economice afiliate Partidului Congresului Naţional, formaţiune aflată la conducere în Sudan. S-ar crea astfel cadrul pentru sancţiuni împotriva entităţilor comerciale ale regimului, care formează principala sursă de finanţare a miliţiilor guvernamentale care conduc atrocităţile din Darfur. Niciuna dintre aceste mişcări nu ar submina eforturile ONU de a continua procesul de pace între guvernul sudanez şi grupurile rebele, ori dialogul politic. Din contră, o astfel de abordare duală ar putea furniza un real impuls pentru progres: va pune mai multă presiune pe guvernul de la Khartoum să se angajeze în mod serios în negocierile de pace şi va emite un mesaj clar comunităţii internaţionale: crimele împotriva umanităţii din Darfur nu vor fi tolerate. Măsurile punitive direcţionate sunt cea mai bună metodă de a descuraja guvernul sudanez să urmărească victoria militară, astfel încat pacea să fie cea mai bună opţiune pentru ambele părţi. Guvernul de la Khartoum, în ciuda greşelilor sale, a răspuns în trecut la presiunea internaţională şi s-a angajat în găsirea unei soluţii politice, cel mai notabil moment fiind semnarea Acordului de Pace din 2005, care a încheiat un război lung de 20 de ani cu sudul ţării. Atunci, cererile comunităţii internaţionale au fost dublate de ameninţări puternice cu sancţiuni, inclusiv restricţii de călătorie pentru oficialii sudanezi şi sancţiuni împotriva Sudan Airways. Actuala atitudine de retragere a UE încurajează guvernul de la Khartoum. La următoarea lor întrunire din 14-15 mai, miniştrii de externe europeni vor avea a 21-a şansă să-şi înveţe lecţia şi să aplice tipul de presiune care poate ajuta ONU să pună capăt ororilor. Profil Pat CoxPat Cox a fost preşedinte al Parlamentului European între 2002 şi 2004. După o carieră jurnalistică şi politică în Irlanda natală, a devenit un jucător important la nivel European, deţinand şi conducerea grupului liberal din Parlamentul European. În prezent conduce organizaţia European Movement, o importantă asociaţie de lobby care militează pentru eforturile de unificare politică a Europei. Ca şi Joschka Fischer, este membru în boardul organizaţiei International Crisis Group, participand la eforturile acesteia de a găsi soluţii pentru criza din Darfur. Uniunea Europeană trebuie să facă ceva pentru Darfur De patru ani, violenţa şi teroarea fac legea în Darfur. După o serie de eforturi zadarnice, Uniunea Europeană trebuie să fie fermă cu criminalii. Darfur este o catastrofă umanitară: mai mult de 200.000 de morţi, mii de violuri şi cazuri de tortură şi 2,6 milioane de refugiaţi, din cauza războiului pe care guvernul sudanez îl poartă împotriva propriului popor. Ceea ce a început ca o campanie antiinsurgenţi, s-a transformat imediat într-o operaţiune de crime în masă şi expulzări. Guvernul din Sudan a recrutat şi finanţat miliţiile locale Janjaweed care au atacat sute de sate şi oraşe fără apărare, coordonandu-se adesea cu forţele aeriene sudaneze. Consecinţele sunt devastatoare. Aproape o treime din populaţia din Darfur a fost forţată să-şi părăsească căminele şi să stea în tabere temporare din interiorul ţării, unde constituie în continuare ţinta miliţiilor Janjaweed, sau în taberele de refugiaţi din Ciad, la fel de vulnerabile. Eforturile umanitare internaţionale de a-i ajuta pe aceşti oameni au fost îngreunate de guvernul sudanez prin hărţuieli şi piedici birocratice. Chiar dacă ajutorul soseşte, după cum declară un oficial ONU, problema pare a fi mai degrabă aceea de "a-i ţine pe oameni în viaţă cu ajutor umanitar pană în momentul cand vor fi masacraţi." Darfur reclamă acţiune internaţională consistentă şi fermă. Cu toţii avem responsabilitatea de a-i ajuta pe refugiaţi să se întoarcă la casele lor. În ultimii trei ani, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat 10 rezoluţii prin care cerea guvernului sudanez să-şi schimbe atitudinea şi să se achite de obligaţiile care îi revin de a-şi proteja propriul popor. Printre aceste cereri ale Consiliului de Securitate se află şi aceea de a dezarma miliţiile Janjaweed. Pană în prezent, autorităţile sudaneze nu au dat curs acestei cereri, deşi au în repetate randuri că o vor face. În noiembrie 2004, o soluţie de pace părea a fi fost găsită, atunci cand guvernul sudanez şi rebelii au semnat un acord de încetare a focului şi de ajutor umanitar. Pentru scurtă vreme au existat motive de speranţă că pacea este aproape. O rezoluţie ONU şi eforturi internaţionale de negociere au deschis calea către încheierea a 20 de ani de război în sudul Sudanului – un progres care de fapt s-a materializat în ianuarie 2005 cu o înţelegere semnată de guvern şi rebelii din sud. În acelaşi timp, se părea că un progres similar ar urma în vestul Sudanului, în Darfur. Dar ce era mai rău încă nu venise. După o aparentă acalmie a bombardamentelor aeriene, planul a fost schimbat curand şi miliţiile Janjaweed şi-au reluat campania de crime şi distrugeri. Următoarea rundă de deschisă în decembrie 2004 s-a blocat pentru că guvernul a lansat o ofensivă militară chiar în momentul demarării negocierilor, sfidand încetarea focului. Acest comportament este simptomatic pentru lipsa de respect arătată de guvernul sudanez faţă de obligaţiile asumate. O rezoluţie a Consiliului de Securitate din august anul trecut a mandatat o forţă ONU de menţinere a păcii de 20.300 de militari care să înlocuiască mica şi neputincioasa misiune permanentă din zonă a Uniunii Africane (UA). Negocierile s-au tot prelungit de atunci încoace, în ciuda anunţurilor ocazionale de înţelegere care apar pe prima pagină a ziarelor. Guvernul sudanez a profitat de fiecare ocazie pentru a amana sau pentru a adăuga alte condiţii restrictive pentru mandatul forţelor ONU. Rezultatul este că a doua etapă de desfăşurare a forţei internaţionale încă n-a fost demarată, deşi autorităţile de la Khartoum a acceptat-o de acum şase luni. Intervenţia militară nu este o opţiune Esenţa problemei este următoarea: guvernul sudanez fie nu poate, fie nu vrea să-şi protejeze propriii cetăţeni de violenţele în masă. Conform doctrinei "responsabilităţii de a proteja", adoptată de Summit-ul ONU din septembrie 2005, dacă un stat nu-şi onorează această obligaţie elementară, responsabilitatea cade în sarcina comunităţii internaţionale, care poate adopta diferite măsuri, inclusiv, dacă este absolut necesar, forţa militară. Dar intervenţia militară în Darfur fără consimţămantul guvernului sudanez nu este o opţiune astăzi. Nu numai că se manifestă lipsă de voinţă politică pentru desfăşurarea unei forţe internaţionale, dar, mult mai important, există serioase dubii cu privire la fezabilitatea şi perspectiva de succes ale unei astfel de operaţiuni. Chiar şi aşa, comunitatea internaţională mai are încă şi alte opţiuni la dispoziţie. Uniunea Europeană poate şi trebuie să acţioneze pentru a descuraja guvernul sudanez în obstrucţionarea continuă a ajutorului internaţional şi în strategiile de amanare a desfăşurării forţelor de menţinere a păcii. De aceea, este important ca miniştrii de externe ai Uniunii Europene să ţină seamă de apelul Parlamentului European pentru aplicarea de sancţiuni împotriva guvernului sudanez, apel ale cărui soluţii au fost identificate exact de Comisia UE de experţi. Uniunea Europeană trebuie să boicoteze orice investiţie individuală şi să impună o largă restricţie de circulaţie oficialilor sudanezi. În plus, măsurile trebuie să fie îndreptate către guvernul sudanez acolo unde doare mai tare: Uniunea Europeană şi guvernele statelor membre trebuie să adopte legislaţia necesară boicotării companiilor din ţările lor implicate direct în sectorul petrolier din Sudan şi în industriile colaterale acestuia. Astfel orientate, sancţiunile ar afecta puterea şi privilegiile actorilor din această criză. Impunand sancţiuni acestora, Europa ar face în sfarşit un pas real pentru stoparea crimelor din Darfur şi pentru ajutorarea victimelor de acolo. Problema pare a fi mai degrabă aceea de a-i ţine pe oameni în viaţă cu ajutor umanitar pană în momentul cand vor fi masacraţi Profil Joschka FischerJoschka Fischer a fost ministru de externe al Germaniei şi vicecancelar din 1998 pană în 2005. Lider la Partidului Ecologist German, a fost unul dintre cei mai populari politicieni germani pe toată durata funcţiei. În 1999, a implicat Germania în conflictul din Kosovo, chiar împotriva voinţei propriului partid, care susţinea o platformă pacifistă. S-a înregistrat în acel moment prima participare activă în luptă a trupelor germane, după cel de-al Doilea Război Mondial. Fischer a justificat decizia din necesitatea de a preveni un genocid al albanezilor de către trupele sarbe. De asemenea, a implicat trupele germane în Afganistan, dar a militat vocal împotriva invadării Irakului de către coaliţia condusă de SUA. S-a retras din viaţa politică după alegerile din 2005. În prezent este membru al boardului organizaţiei International Crisis Group, calitate din care militează pentru găsirea unor soluţii la criza din Darfur.