An englishman in Transilvania: jurnal de calatorie de la 1850

Saptamana aceasta, expertul Acasa.ro, Bogdan Stanciu, recomanda un jurnal de calatorie vechi de peste doua sute de ani, care readuce insa farmecul aparte al acelor vremuri. Scriitorul englez Andrew Archibald Paton a lasat in urma sa un foarte interesant jurnal de calatorie în Transilvania, regiune pe care a vizitat-o in iarna din 1849-1850. Observaţiile sale sunt prinse in cartea „Gotul si hunul; sau Transilvania, Debrecen, Pesta și Viena, in 1850”, aparuta în 1851.

Descrierile locurilor, oamenilor şi obiceiurilor acestora alternează cu lungi digresiuni pe teme politice stringente, la vremea aceea, legate de statutul celor trei mari naţiuni transilvănene – ungurii, saşii şi românii (ultimii numiţi cel mai adesea „daco-romani” dar şi „valahi”) – şi comportamentul acestora pe parcursul războiului civil din 1848-1849.

"În dimineața următoare, după o călătorie de două ore, trecând peste un mic pârâu care clipocea spre Mureș, am ajuns în Transilvania; și niciodată, într-o sumedenie de călătorii pe mare și pe uscat, nu am intrat într-o țară nouă care să înfățișeze un peisaj mai frumos și mai melancolic. Zam este numele punctului de trecere dintr-o țară în alta, și Zamul nu se va șterge în curând din amintirile mele.

Cititorul să își imagineze Mureșul nu într-o vale strâmtă, între munți, ci lățindu-se într-un larg amfiteatru; vârfuri crestate și prăpăstii încoronate de păduri deasupra tuturor înălțimilor, de jur-împrejur – întinderi de zăvoaie și pășuni coboară spre o luncă verde și o grădină englezească, sau parc, închisă cu un zid jos de piatră, cu gazon și pâlcuri de vegetație, care înconjoară conacul unui nobil de la țară, care, pe o colină domoală, alcătuiește partea centrală a tabloului; în timp ce în spatele lui se află un sătuc nou și curat, din grija evidentă a stăpânului  moșiei.

Aici era ferma și o reședință de vară șic; acolo era hanul comod de pe marginea drumului și poșta, dar toate sunt în ruină, fără acoperiș și fără viață în ele; nici țipenie de om într-un loc care, cu un an în urmă, era o încântare pentru privitor; și locuința nu era doar de un confort rural ci plină de bun-gust și luxoasă, așa cum o arăta mozaicul de pe pavimentul salonului. Acesta era sălașul și satul unui nobil de țară valah, un loialist, numit Nopcsa, a cărui casă a fost atacată și jefuită de secui, iar distrugerea desăvârșită de proprii săi conaționali." (...)

"La Szaszvaros sau Broos (Orăștie-n.r.) a fost primul loc în care am ajuns pe teritoriul acestui neam (sașii-n.r), ale cărui obiceiuri, tradiții, civilizație și educație sunt deosebite în mod esențial atât de cele ale maghiarilor cât și ale daco-romanilor, iar această parte a Transilvaniei este numită Ținutul Sașilor.

Szaszvaros, un cuvânt unguresc, se traduce literal orașul săsesc, locuit fiind pe două treimi de sași și o treime de maghiari; dar locul este mai degrabă de factură germană decât maghiară și amintește de acele orășele de modă veche din Bavaria sau de pe Rin, cu casele tencuite și vopsite în aceleași culori și având un fronton verde sau roșu la stradă. (…) Majoritatea sașilor poartă pălării din lână și pe drumuri sunt rar văzuți pe jos ci pe micuții cai vioi din Transilvania. Femeile nu se remarcă prin frumusețe și au un mod special de a-și purta părul, cosițele fiind împletite într-o coadă strânsă pe frunte și atârnând pe obrazul drept.

Orașele lor au un pronunțat aspect medieval, cu turnuri și ziduri vechi, ca în fundalul picturilor lui Callot, iar la Sebeș, următorul oraș după Orăștie, hanul era în urma spiritului epocii, și peste tot în dormitorul meu, în locul portretelor la modă, cu Rodolph, Fleur de Marie și Maitre d’Ecole,  se regăseau aventurile și peripețiile Fiului Risipitor." (...)

"În călătoria mea pe Târnava, afluent al Mureșului, am ajuns într-un oraș numit Elizabethenstadt (actualul Dumbrăveni – n.r.), foarte îngrijit construit și având o biserică impresionantă, aproape ca o catedrală, locuit aproape pe de-a întregul de armeni. Mulți dintre ei și-au dezvoltat frumoase afaceri făcând comerț între Constantinopol și Viena, context în care introducerea navigației cu abur pe Dunăre, ce a determinat o revoluție (în comerț – n.r.), a fost resimițită negativ și i-a determinat pe unii dintre ei să emigreze la Pesta sau altundeva. Nu este astfel surprinzător că, existând certitudinea construirii unei căi ferate până la Sibiu, ei așteaptă cu nerăbdare ca aceasta să fie prelungită până în câmpiile Valahiei, care ar putea fi numită Lombardia Europei de Est, din punct de vedere al capacității sale de producție, dar a cărei populație este insignifiantă, fiind puţin mai mult de două milioane de locuitori într-un principat care ar putea hrăni zece milioane.

 

La întoarcere am trecut prin Cisnădie, un sat îmbrățișat de Carpați, între Turnu Roșu și Pasul Vulcan, unde vechile tradiții și obiceiuri săsești sunt păstrate într-o mai mare măsură în starea lor primitivă, decât în oricare altă parte din Transilvania, și care poate fi considerat că se află în aceeși relație cu Sibiul și Brașovul ca și satul Brock, din Olanda de Nord, în raport cu Amsterdam și Rotterdam.

 

Aici, la fel de izolați de lumea din afară şi de spiritul secolului al XIX-lea, sașii vegetează într-un stil de viață patriarhal, care le-ar da apă la moară celor care fac apel la înțelepciunea strămoșilor noștri." (...)

 

"Sighișoara, unde am ajuns acum, este cel mai pitoresc loc din Transilvania. Orașul de sus ocupă vârful unui deal și ai putea crede că este un colț din Nurnberg adus până în Carpați. În el se intră printr-o barbacană, un turn înalt, pătrat și neobişnuit, cu poartă culisantă din grinzi masive de lemn, cu vârfurile îmbrăcate în fier, gata să străpungă pe oricine.

 

 

Hanul a fost foarte rău și făcut și mai inconfortabil de un batalion de infanterie aflat în trecere prin oraș, așa încât am primit o cameră de câțiva metri pătrați. Cât despre a fi servit la mine în cameră, acest lucru nici nu a încăput în discuție. Cârciuma hanului era plină de soldați la masă și de fiecare dată când am cerut lemne pentru focul din cameră a trebuit să îi dau servitorului un mic cadou.

 

Sighișoara aflându-se în partea muntoasă a Transilvaniei, și fiind Crăciunul, frigul era foarte pătrunzător, de -16 grade Reaumur (-20 de grade Celsius – n.r.). Dar orașul în sine avea o înfățișare veselă, nordică, nu mult diferită de scena de iarnă din „Profetul”, unde toți erau acoperiți cu blănuri. Aerul era perfect senin, iar gerul nici nu pica rău, cu un cer de azur și un soare de aur, în timp ce săniile alunecau ușor, fără zgomot de roți, doar pe capetele cailor clinchetind clopoțeii prinși de frâiele viu colorate. Iar noaptea, fiind Ajunul de Crăciun, oamenii s-au mascat și s-au maimuțărit, au petrecut și au chicotit, iar un om îmbrăcat în urs și ursarul său au stârnit hohote de râs."

 

"Am ajuns acum la Cluj, fostă capitală a Transilvaniei, și am avut parte de cea mai amabilă primire din parte familiilor Bethlen, Teleki, Wesseleny, Kereny, Miko, Nemes, Bornemissa și altele, care au avut de suferit mai mult sau mai puțin, prima dată din cauza așa-numite aboliri a feudalismului, și, apoi, din cauza devastării proprietăților lor în timpul anarhiei daco-romane. (…) Orașul în sine este extrem de bine construit și, fără să punem la socoteală Pesta, Bratislava, Kosice și Timișoara (care au o largă majoritate de populație germană), Clujul este mai bine construit decât oricare alt loc pe care îl cunosc, atât în Ungaria cât și în Transilvania.

 

 

Și el a făcut parte din cele șapte cetăți ale Transilvaniei, dar elementul săsesc a dispărut aproape cu totul, iar marea aristocrație transilvană, locuind aici, a construit edificii mari și importante, multe dintre ele remarcându-se prin eleganța deosebită, atât la interior cât și la exterior. Piața mare este largă și arată ca una a unui oraș-principat german și, ca atare, nu se aseamănă nici cu soliditatea medievală a orașelor săsești nici cu înșiruirile de case cu aspect turcesc ce pot fi văzute în Ținutul Secuiesc sau pe Tisa.

 

Hanul, o clădire mare și modernă, a fost foarte bun, el fiind condus cu rigurozitate și atenție la curățenie de un italian îmbogățit (celebrul Gaetano Biasini – n.r.). Așa că nemulțumirile călătorului cu privire la condițiile de cazare, care sunt valabile peste tot (în Ungaria și Transilvania – n.r.) cu excepția Pestei, aici nu sunt întemeiate.

 

Clujul trăiește aproape integral pe seama cheltuielilor pe care le fac marii aristocrați care locuiesc aici și, ca atare, au existat multe nemulțumiri legate de puținătatea veniturilor. Nobilimea transilvăneană nu este la fel de bogată ca cea a Ungariei sau Boemiei. Totuși, un număr considerabil de familii cu venituri de câteva mii de lire sterline pe an își au reședința în Cluj."

Andrew Archibald Paton a fost un scriitor și diplomat englez născut în 1811. A murit la Ragusa, astăzi Dubrovnik (Croaţia), în 3 aprilie 1874. S-a făcut cunoscut datorită cercetărilor şi explorărilor sale geografice şi etnologice, în urma cărora a publicat o serie de cărți bine primite în înalta societate engleză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Datorită acestor scrieri, autorul a fost ales membru al prestigioasei Societăţi Regale de Geografie.

Textul integral al jurnalului de calatorie il gasiti pe Cluj.travel