Expertul Acasa.ro Mihaela Vulpe este una dintre persoanele care, pe langa activitatile personale si profesionale, isi face timp si pentru voluntariat. Si-a implicat si familia in aceste actiuni! La un moment dat a vrut sa renunte, caci "romanul secolului al XXI-lea nu intelege ca poti sa faci astfel de lucruri si fara sa ai un interes material, ci doar pentru multumirea si implinirea ta sufleteasca!". Iata ce sfaturi are pentru cititorii Acasa.ro!
Cel mai greu este sa te duci la oncologie si sa primesti adevarate lectii de viata si tarie de caracter de la copii cat o mana de om!
Cand si cum ai inceput sa faci voluntariat?
Am fost “voluntar” fara sa constientizez termenul, incepand cu varsta de 5 ani (1980), cand mergeam cu bunica mea, o femeie simpla, fara carte, cu o galeata plina de oua fierte, cu una plina de orez cu lapte si cu un sac de japoneze, la azilurile din jurul Bucurestiului, la dezalcoolizare si la bolnavii mintal. Am vazut inca de pe atunci greutatile vietii, uitandu-ma cu ochii mei de copil la femeile cazute la dezalcoolizare si nu m-am speriat de cei cu probleme psihice care tipau si se urcau pe grilaje in timp ce infirmierele trageau de ei, sa-i dea jos.
Ce te-a determinat sa devii voluntar?
Am crescut in acest spirit, si mai tarziu asta mi s-a parut ceva normal, un drum care trebuia continuat cu fortele mele de adult.
Voluntar, in mod constient si organizat, am devenit in urma cu aproape 5 ani, in urma unui anunt pe care l-am vazut pe Facebook, postat de Asociatia “Ana si copiii”, care spunea: “Veniti sa va jucati cu copii de la Ana si copiii”…. Si am simtit ca trebuie sa ma duc! Am facut prajituri, sandviciuri, am luat cateva borcane de zacusca din beci si m-am dus! Si sunt acolo, cat pot de des, pana in ziua de azi!
Imaginea pe care o aveai despre voluntariat a corespuns cu realitatea?
Nu stiam nimic in mod concret, dar cat de greu poate sa fie sa-ti urmezi inima?
Imaginile sunt intotdeauna mai “usoare” decat realitatea, creierul nostru incercand sa ne protejeze de ea, tinzand sa imbrace lucrurile in hainute mai frumoase decat sunt de fapt. Realitatea a fost brutala, vazand copii care veneau zi de zi sa-si faca lectiile, dupa scoala, mancand la asociatie singura masa calda din zi aia si intorcandu-se in acelasi subsol ud si plin de mucegai, copii care strecurau in buzunar portocala sau bomboana primita, pentru fratiorul lui “de acasa”!
Ce eforturi presupune o astfel de “actiune”?
Tarie psihica, pentru a putea asculta povestile lor, si o inima mare si deschisa, in care sa incapa cei care au nevoie sa fie acolo.
Cum arata o zi de voluntariat?
O zi de voluntariat? Pai, sa vedem: a fost o zi in care impreuna cu copiii mai mari din asociatie am vopsit zeci de cutii de lemn, pe care, decorate cu diverse, sa le vanda in cadrul targurilor. A fost o zi in care i-am invatat tehnica quilling si am facut zeci de brose.
A mai fost o zi in care, coordonand 20 de persoane, venite de la UPS sa ne ajute, am pus zeci de kilograme de muraturi! Si alta in care am facut dulceata, si alta cu zacusca…Mai mult, toate diminetile zilelor de vineri ale verii lui 2013 am tinut cursuri de “bucatarit” pentru copii mai mari, gatind un fel de mancare si un desert, pentru minim 50 de copii, facand astfel zeci de bruschete, savarine, gogosi, oale intregi de supe-creme si tavi intregi de cartofi la cuptor, placinte, biscuiti sau fursecuri. Si in toate sambetele din septembrie si octombrie am facut zacusca, gem si compoturi si am tocat si zarzavaturi pentru congelator….
Fiecare zi a fost plina si s-a lasat cu dureri de picioare!
Cat de des faci voluntariat?
Pe traseul vietii mele m-am implicat in tot ceea ce credeam ca merita o mana de ajutor, de multe ori fiind “motorasul” care punea lucrurile in functiune. Astfel am ajuns ca, acum, sa fiu un mijlocitor intre oamenii care au si vor sa dea si oamenii care au diverse necesitati.
Pentru cine faci voluntariat?
Pentru persoanele de toate varstele. Nu am facut pana acum voluntariat in cauze care implica animale, doar am plasat cateva animalute fara casa in familii in care era nevoie de ele, dar nimic organizat.
Ce actiuni ai in derulare?
Oooo, la momentul asta, am si mai multe “proiecte” in care sunt implicata!
Spre exemplu, mi-am dorit intotdeauna sa ma fac invatatoare si sa lucrez cu copiii! Din pacate, nu am facut si modulul de pedagogie in facultate, dar asta nu ma impiedica sa tin ore de abilitati practice la clase de invatamant primar din doua scoli de 5 ani! Anul asta merg la doua clase zero, o clasa a II-a, o clasa a IV-a, si ma mai “curteaza” inca doua clase zero! Fara falsa modestie spun ca sunt asteptata de catre copii cu mare bucurie de fiecare data si ca am reusit cu ei sa fac niste lucruri cu adevarat deosebite!
Am mers impreuna cu cateva colege de-ale mele la Spitalul Marie Curie timp de aproape 3 ani, ducand cele necesare, plus jucarii, dulciuri, fructe, hainute, pentru sectia de nefrologie si dializa, sectia de oncologie si sectia de copii parasiti in spital. Cel mai greu este sa te duci la oncologie si sa primesti adevarate lectii de viata si tarie de caracter de la copii cat o mana de om! Asta in timp ce te lovesti de rautatea si superficialitatea asistentelor, care nu vor sa te primeasca daca nu faci parte dintr-o asociatie!
Am sub supravegherea mea o fetita de 5 ani, aproape de la inceputul vietii ei, care a avut neuroblastom olfactiv congenital, operata cu extirparea tumorii cu tot cu globul ocular la 11 luni! Pentru ea am reusit sa strang bani si, la 18 luni, sa ii montam proteza oculara, sa impiedicam deformarea craniana.
Organizez la mine la serviciu, incepand de anul trecut, campanii de donat sange o data la trei luni. Am deja cinci editii la activ si ii cunosc pe toti membrii echipei mobile. Fac hartiile necesare, pregatesc spatiul, convoc oamenii si pregatesc si prajituri de fiecare data pentru toata lumea. Daca tot nu pot dona eu, macar sa fac ceva care sa inlocuiasca asta.
Mai dau si meditatii la toate materiile in fiecare seara, tot fara costuri bineinteles, unei colege de-ale fetei mele mai mici, care are probleme auditive si care se exprima mai greu!
Chiar glumeam cu o prietena, spunand ca: “ Doamne ajuta ca am un salariu stabil…ca restul e voluntariat…si mai trebuie sa manance si copii mei”!
Ce calitati trebuie sa aiba un voluntar?
Generozitate, intelegere, empatie, disponibilitate, pasiune, adaptabilitate, implicare….
Care sunt problemele cu care se confrunta voluntarii?
Problema la noi in tara tine de mentalitate si de faptul ca, inainte sa putem face ceva in mod organizat, trebuie sa ne ingropam in hartii!
Romanul secolului al XXI-lea nu intelege ca poti sa faci astfel de lucruri si fara sa ai un interes material, ci doar pentru multumirea si implinirea ta sufleteasca!
Am primit si intrebari de la oameni care nu inteleg ce inseamna aceste lucruri pentru mine... “Da’ de ce faci tu asta? Ce ai de castigat? De ce te duci la spital? Copiii aia nu au parinti? De ce te duci la scoala sa tii ore? Nu sunt platite invatatoarele lor pentru asta?”.
Intrebarile de genul asta nici nu merita osteneala si risipa de energie incercand sa le explici de ce! Daca au pus asemenea intrebari, e clar ca le scapa sensul!
La asociatie am intalnit o familie de americani care vine in fiecare an de cateva ori in Romania si se implica in organizarea de tabere si ii ajuta cu jumatate din costurile necesare. Acestia au ridicat voluntariatul la rang de religie, ei mergand si in tari mult mai putin dezvoltate decat a noastra, cum ar fi Etiopia. Impreuna cu toata familia, baietii lor adulti si cu sotiile acestora au mers si nu s-au ferit nici de paduchi, nici de mizerie, nici de boli, nici de saracie!
Sunt cazuri care te-au marcat?
Din pacate, da. Unele s-au finalizat in mod fericit, altele nu.
Un caz cu final frumos este al Denisei, copila despre care v-am povestit deja. Dupa extirparea tumorii si chimioterapie (toate la 11 luni), dupa montarea protezei la 18 luni, acum a crescut o domnisorica frumoasa, normala, cu analizele perfecte, si cu o copilarie normala.
In schimb, un caz foarte trist este al unui baiat intalnit la sectia de oncologie in Spitalul Marie Curie (Budimex). Ionut visa in copilaria lui sa se faca preot. Sansa i-a fost rapita de o tumora canceroasa care a dus la amputarea mainii drepte. Acesta, cu parintii decedati, a fost parasit in spital de catre unica matusa, care se mai interesa de el si venea sa-l vada doar cand i se promiteau bani. A stat asa de mult in spital, ca restul copiilor bolnavi devenisera familia lui, atasandu-se si comportandu-se cu ei ca un frate mai mare. A dat o lectie de viata oricarui om, atunci cand a propus medicilor sa faca experiente pe el, doar ca sa-i salveze pe ceilalti, printre care si pe prietenul sau cel mai bun, Valentin, de doar 9 ani. Avea doar 14 ani!! Din pacate, boala i-a rapus pe amandoi!
Iti implici si membrii familiei in aceste actiuni?
Da. Mi-am luat si copiii cu mine la majoritatea actiunilor, mai putin la cele de la spital, unde nici adultii nu fac fata durerii de multe ori! I-am amestecat printre copii amarati, i-am invatat sa se multumeasca cu mai putin si sa dea din preaplinul lor si altora, sa-si imparta sendvisul si sa intinda o mana atunci cand este nevoie de ea.
Ce satisfactii ai in calitate de voluntar?
Dupa o vara de cursuri de gatit la asociatie, sa ii vezi pe copiii mai mari (si mai ales pe cei problema) batandu-se care sa vina sa te ajute la curat legume sau la amestecat coca, spunand ca s-ar putea face bucatari, cand vor fi mari, cum ai putea sa te simti decat extraordinar? Cu un lucru mic, dar totusi atat de mare, cum ar fi o boaba de incredere si importanta pe care le-o dai, lasandu-i pe ei sa decida aroma sau modelul biscuitilor s-ar putea sa castigi mult mai mult decat cu o intreaga poliloghie despre “filozofia” directiei vietii lor!
Dupa o zi de vineri, in care dimineata merg la scoala si cate cinci ore, cu sacosele pline de frunze sau poate de suvite de hartie, sau poate de sabloane, in drumul meu spre schimbul doi de la serviciu, desi sunt rupta de oboseala si ma dor picioarele de mor, si in urechi inca imi suna “Doamna, aici nu stiu sa fac", "Doamna, asa e bine?", Doamna, ma ajutati si pe mine", "Doamna…", "Doamna…", Doamna…”, merg pe strada cu un zambet mare pe fata, cu o liniste care imi picura in suflet ca un balsam. Nu sunt cuvinte mari, este doar ceea ce simt!
Plus ca ma ajuta sa cunosc oameni de calitate, care sunt implicati trup si suflet, cu care “vorbesc” aceeasi limba! Un astfel de om este colega mea Dana Radulescu, care rezoneaza la toate cauzele care implica copii!
Te-a ajutat experienta capatata ca voluntar in jobul tau?
In jobul meu, in sens profesional, nu. In schimb, personal mi-am adus colegii mai aproape. Ei stiu ca pot oricand veni la mine, cu orice fel de cauza pentru voluntariat, cu orice ar avea si vor sa-l ofere si ma bucur ca, din an in an, sunt tot mai multi cei care vor sa se implice. Chiar daca nu vin efectiv cu mine, in actiunile mele, si ajutorul financiar este o parte foarte importanta, fara de care mi-ar fi foarte greu sa le duc la indeplinire.
Voluntariat, slujba, viata personala, viata de familie... Ce trebuie sa faci pentru a pastra un echilibru?
Este, intr-adevar, foarte greu! Trebuie sa gasesti multa intelegere din partea familiei si a oamenilor cu care lucrezi, neavand timpul fizic necesar pentru toate. Intotdeauna trebuie sa sacrifici ceva pentru a obtine altceva. Mergand cu copiii mei la asociatie, i-am avut aproape mereu, iar la job, faptul ca lucrez in doua schimburi si faptul ca am colegi intelegatori mi-au permis sa pot face schimb de tura oricand, pentru activitatile mele.
Ai luat in calcul varianta sa te angajezi intr-o organizatie neguvernamentala?
Nu, in niciun caz! Nu pot sa spun ca nu am incredere in astfel de organizatii, dar mi se pare ca as pierde esenta lucrurilor. Mai ales ca m-am lovit si de pasivitatea lor in incercarea mea disperata de a ajuta in unele cazuri. Spre exemplu, am trimis acum cativa ani o scrisoare-mail catre 20 de asociatii, in incercarea mea de a ajuta familia fetitei cu deficiente de auz la ambele urechi, in achizitionarea unor aparate, care sa o ajute sa inteleaga corect ce i se spune (copilul stie sa scrie, dar scrie cuvintele exact cum le aude). Una singura mi-a raspuns ca nu se implica in “cazuri personale ale persoanelor fizice” (?!?!), iar restul, nici pana in ziua de azi, n-au catadixit macar sa trimita doua randuri.
Ai vrut vreodata sa renunti la voluntariat?
Da, lovindu-ma de tot felul de oameni, am avut si indoielile mele. Dupa ce am ajutat o familie cu cinci copii (dintre care trei, cu parintii decedati, erau in plasament la ei), la un Craciun, cu toate necesitatile (mancare, dulciuri, jucarii, haine, chiar si birouri si scaune), am aflat cu supoare ca aveau un ajutor de 2.100 de lei de la stat pentru cei trei copii. Impreuna cu salariile lor aveau cam 4.000 de lei venituri, astfel ca nu erau deloc muritori de foame. Este adevarat ca locuiau inghesuiti in doua camere destul de mizere, dar totusi…M-am simtit atat de prost dupa ce am aflat asta, ca am vrut sa renunt si sa nu ma mai implic in nimic. Nu am renuntat, dar mi-am promis sa verific mai indeaproape cazurile, sa nu mai ajung in aceeasi situatie vreodata.
Voluntariatul la romani poate deveni o obisnuinta? Ce putem face?
In primul rand, ar trebui sa devina cumva un optional inca din scoala. Daca de mici copiii vor creste invatand si facand acest lucru, vom avea, cred eu, niste adulti mult mai echilibrati si, in final, o societate mult mai sanatoasa!
Dupa acesti ani de voluntariat, care sunt concluziile personale?
Concluzia si, totodata, sfatul meu: alegeti-va cu grija actiunile in care va implicati si oamenii carora sa le daruiti odata cu haine, jucarii, mancare si o parte din viata voastra! Timpul este al vostru si nu vi-l da nimeni inapoi, asa ca nu-l irositi acolo unde se fac lucrurile doar ca bravada sau publicitate, ci acolo unde este nevoie cu adevarat!
In plus, daca faceti asta doar pentru o hartie, atunci mai bine stati acasa!
