Timpul potrivit pentru trupuri insingerate

Formele frumoase devin subiect horror intr-un spectacol-instalatie care reia dezbateri clasice de idei. Nu de putine ori, artele spectacolului depasesc simplul nivel al unui concept artistic repliat asupra lui insusi si se axeaza pe probleme sociale sau politice contemporane, iar, uneori, chiar adopta o pozitie „cu morala“ in cadrul unei dezbateri de idei. Coregraful Sergiu Anghel si-a propus ca, in spectacolul de dans „Bloody Body“, sustinut de Compania Orion Balet la Centrul National al Dansului, sa aduca acestei arte un scop in plus fata de traditionalul rol de a „demonstra“ sau de a „ilustra“ un ceva uman, o poveste, o stare. Sergiu Anghel imagineaza spectacolul in mijlocul unei dezbateri seculare despre rolul trupului: „Adevarat tabu pina mai ieri, corpul risca azi sa devina totem“, explica el. In fundal, este proiectat un documentar sovietic din anii ’30 despre experimente medicale prin care se incearca resuscitarea unor animale. Acest documentar, de citeva minute, se repeta de mai multe ori, timp in care dansatorii, acoperiti cu o pelicula de praf alb si infasati cu tifon pentru un aspect cit mai „cadaveric“, performeaza variat. Adulat in Antichitate, cit mai eterat infatisat in Evul Mediu, azi un trup frumos este aproape un canon social – cam aceasta este, comprimata la maximum, istoria dezbaterii de care vorbeam. Semiobscuritatea salii de spectacol confera trupurilor o materialitate aproape statuara, impresie intarita prin fixitatea privirii si gesturile greoaie, crispate. In felul acesta, trupurile trebuie sa para cit mai grosiere, latura spirituala a personajelor fiind redusa la un fel de accesoriu. Ei sint doar un sistem de organe in care singele pompeaza ritmic si, tot aratind acest proces, aproape ca insurubeaza obsesiv in mintea spectatorului intrebarea daca oare conteaza sau nu acest trup sau cita autonomie are spiritul fata de trup. Miscarile sint adesea descompuse, cu efectul de „reluare“ cu viteza redusa, iar ritmul diferit al dansatorilor da impresia de sisteme temporale multiple, ceea ce ii izoleaza unii de altii. Aceasta descompunere a gesturilor, a privirii ar trebui sa aiba un rol instructiv, ca de lectie anatomica: acesta este trupul, cam asa functioneaza, depinde de un sistem arterial (de aceea dansatorii par „oameni arteriali“, cum le spune coregraful). Sau este, de fapt, altceva? Procedeul subliniaza un paradox: daca incerci sa descompui anumite procese anatomice umane si sa le infatisezi asa, de fapt ai pierdut esentialul, un anumit firesc pe care il simti intuitiv. De aici, rolul timpului in a descurca sau a incilci, dupa caz, dezbaterea: perceptia asupra relatiei trup-spirit se schimba in functie de timp, fie ca este vorba despre epoci diferite sau de trairea subiectiva a unei anumite durate.