Silvia Kerim, spion intre oamenii de teatru

Ultima carte de interviuri a Silviei Kerim, "Amintirea ca un parfum…", aparuta in conditii grafice exceptionale la Editura Carminis, inchide, ca sub o bula de sticla, o intreaga lume care si-a avut momentul de glorie inainte de ‘89. Compozitia cartii e destul de eclectica, in paginile ei dandu-si intalnire Mariana Nicolescu si Horia Moculescu , Marin Moraru si Andrei Blaier, realizatorul de scheciuri umoristice Ion Vova si actrita Irina Petrescu, clasicul Albulescu si rebelul Horatiu Malaiele etc. Marile nume ale teatrului romanesc se dezvaluie ca oameni in fata Silviei Kerim, scotand la iveala amanunte care le personalizeaza – asta desi cu oamenii de teatru nimic nu e sigur, intr-un anume sens, ca deformatie profesionala, acestia isi joaca viata si se inventeaza ca personaje: ajuns in capitala, Ion Besoiu se construieste ca prototip al ardeleanului de moda veche, un fel de Budulea Taichii aterizat in Regat. Personajul de care actorul pare sa fie cel mai atasat este un alt ardelean , taranistul din serialul "Lumini si umbre", pentru a carui compozitie actorul s-a inspirat din Iuliu Maniu. Interviurile nu se marginesc doar la viata de scena a protagonistilor, ci sunt pigmentate cu o multime de amanunte de viata personala: Andrei Blaier discuta despre saracia in care a crescut, alaturi de ceilalti sase frati ai lui, Mircea Albulescu vorbeste despre porecla Weissman care s-a lipit de el din cauza ca "se descurca", stia sa faca rost de bani, Marin Moraru vorbeste despre melodiile italienesti pe care le-a ascultat cand a cunoscut-o pe sotia sa, realizatoarea de emisiuni radio Lucia Popescu-Moraru. Tine de stiinta unui bun realizator de interviuri sa faca interlocutorul sa-si depaseasca inhibitiile si masca sociala pentru a se pierde intre umbrele trecutului. Astfel, despre Marin Moraru aflam ca inainte de UNATC a facut o scoala tehnica, despre Andrei Blaier ca a ajuns la regie intamplator (toti cei admisi la UNATC vroiau sa se faca actori, regia si operatoria fiind socotite de rangul doi). Faptele se ordoneaza dupa jocurile capricioase ale memoriei, nu de putine ori invitatii lasandu-se prada fluxului rememorativ – madlena Cocai Bloos fiind de pilda mirosul de carbune cu care erau impregnate hainele tatalui sau. Sub actiunea mai mult sau mai putin falsificanta a memoriei, fundalul comunist apasator apare imblanzit, lumea evocata fiind umana, locuibila; personal, aici m-a prins cartea, in evocarea lumii dinainte de ‘89 sub culori mai putin demonstrativ-depresive decat cele ale literaturii memorialistice anticomuniste.