Publicul de plastic de la "Enescu"

Armonia unui concert e o ecuatie cu doua variabile: muzica scenei si linistea salii. Insa la „Enescu“ s-a dovedit ca-i mai usor sa te bucuri de aceasta din urma intr-o padure tropicala decit intr-o sala bucuresteana. Festivalul „George Enescu“ are loc o data la doi ani. In rest, e destula liniste pe scena muzicala „culta“ din Bucuresti, asa ca pare cel putin suspect ca tocmai linistea sa fi fost singurul si marele absent din festival. La Ateneul Roman sau la Sala Palatului, fiecare spectacol, timp de aproape trei saptamini, a fost imbogatit cu nitica valoare autohtona adaugata, ajungindu-se la varianta dublului concert: cel de pe scena si cel din sala. Reteta publicului a fost una simpla, redusa drastic la formula „tusea si junghiul“. N-am remarcat atit entuziasm expectorant nici macar in timpul ultimei epidemii de gripa: in doze destul de mici si uniform distribuite prin sala, in asa fel incit sa nu te poti bucura nici macar de treizeci de secunde fara o noua rabufnire patimasa. Pauzele au devenit aproape de fiecare data insuficiente pentru audienta doritoare sa-si dreaga glasul fix atunci cind simte nevoia. Si daca nu e tusea, e punga de plastic. Cu cit mai zgomotoase, cu atit mai bine: pungi micute de farmacie, pungi mari de supermarket, pungi de orice culori si dimensiuni, cu o singura proprietate comuna: aceea de a fosni cind ti-e lumea mai draga. Peste tuse si pungi troneaza inca celularele: bipuri de SMS-uri, crimpeie de Mozart, Beethoven si Bach, asa cum ii sade bine unui meloman. Ultimul punct de pe lista de amabilitati a spectatorilor tine de insasi esenta publicului. Biletele la „Enescu“ n-au avut preturi exorbitante, deci n-a existat vreun filtru de clasa sociala : organizatorii au vrut un festival pentru toti iubitorii de muzica clasica. Din pacate insa, rezultatul n-a fost pe masura asteptarilor: adesea, uitind sau nestiind cum sa descifreze caietele-program gratuite, melomanii au intrerupt concertul, izbucnind in aplauze in pauzele dintre miscari. Pe Murray Perahia, de exemplu, l-au facut sa iasa de pe scena cu ropotele de aplauze doar pentru a se intoarce si a relua, de la a patra miscare, opus-ul lui Brahms . Festivalul „Enescu“ a facut sa se vada insa cam cit de mare e „elita“ melomanilor autohtoni. Pe 20 septembrie, la Ateneu , aceasta elita a numarat vreo zece persoane , pentru ca, din cele citeva zeci prezente in sala de citeva sute de locuri, multe erau invitati straini, iar romanii, in mare parte, stateau adunati in jurul lui Dan Dediu, a carui compozitie „Hyperkadia“ a sunat atunci intr-o sala aproape goala. In ziua aceea, la Ateneu a evoluat ansamblul Intercontemporain, fondat acum 40 de ani de Pierre Boulez si considerat unul dintre cele mai mari nume printre grupurile de muzica contemporana din ultimii zeci de ani. Un prieten aflat in sala se confesa uluit ca n-a vazut nici macar grupurile de studenti la muzica, nelipsite de la asemenea concerte oriunde altundeva in lume. Insa la noi, se pare, preferintele muzicale ale melomanilor se opresc pe la 1950. Pentru respectul fata de muzica, in ansamblul ei, si pentru curiozitatea fata de nou, oricine poate numara pina la zece. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro