Imbracati in piei de lama, le stau in drum bucurestenilor care trec, dupa-amiaza, pe la Piata Unirii sau pe la Romana. Pictati pe fata si ascunsi in spatele costumelor colorate, decorate cu zeci de pene, implora divinitatile in mijlocul unui trotuar de capitala europeana.
Sunt urmasi ai Imparatului Inca - sau cel putin asa se prezinta -, artisti de ocazie, platiti la liber de bucurestenii curiosi. Se dau in spectacol, in fiecare zi, cu „ce a mai ramas din cultura stramosilor incasi “: canta si scot strigate razboinice, danseaza in cinstea Zeului Soare si-i multumesc pentru recolta si daruri. Spectacolul exotic, inspirat din viata personajelor de tip Dansul- Norilor, si-a gasit repede adepti in peisajul bucurestean. Nu-i de mirare ca, in timpul unei sesiuni de ritualuri si cantece incase, artistii de strada castiga cateva sute de lei.
Trupa „Raza“, la munte si la mare
Isi spun „Raza“ inca din ’92, cand au pus bazele trupei. Sunt cinci barbati - Lobo, Cebolla, Angel, Carlos si John -, din Columbia si din Ecuador. Au iesit in strada „ca sa arate ca au o cultura frumoasa, ca traditiile civilizatiei incase nu s-au pierdut“. Si le-au aratat asta, prin sute de spectacole, si nemtilor, si americanilor, si francezilor. In ’95 au avut prima „reprezentatie“ in Romania. Le-a placut si si-au pus in cap sa se mai intoarca.
Au facut-o la inceputul acestui an, si de atunci tot bantuie Romania in lung si-n lat: „Am fost la munte, la Sinaia, la mare, la Constanta, la Baia-Mare, la Bistrita. Peste tot a fost placut, lumea ne-a primit bine“, spune, intr-o romana fara diacritice, John, „conducatorul de trib“, un „indian“ scolit la Facultatea de chimie industriala din Bucuresti. Trupa a avut cele mai multe opriri in Capitala: „Lumea de aici este de treaba, se poarta frumos cu noi. Le plac dansurile si cantecele noastre“, zambeste tanarul, in timp ce explica motivele pentru care lumea ii rasplateste cu bani.
Ca sa elimini „stresurile“
Un spectacol obisnuit - la Romana, de exemplu - dat de „indienii“ de la „Raza“ incepe imediat ce s-a aranjat decorul: atarnat de-o ata, langa boxa, un portret de indian; la cativa pasi de microfoane, in picioarele publicului, „un altar“ si cateva simboluri - un cap de bivol , o piele de lup si cateva „tomahawk“. Artistii tatuati pe brate si desenati pe pometi cu rosu si verde, purtand la gat coliere din os, fac proba de microfon.
„Oo-llaaa!!! Eee-sss-uuuu!!!“. Odata pornit negativul, „muzicantii“ rostesc fel de fel de incantat ii, canta in cuvinte pe care nu le intelegi decat daca ai trait, intr-o viata anterioara, intr-un trib de langa lacul Titicaca sau stii limba „Quechuana“. Dupa cateva minute de „incalzire“, indienii danseaza nebuneste in jurul craniului de bivol, simuleaza lupte si ridica privirea spre cer si spre gura de metrou care scuipa „clienti“. Cate trei ore in fiecare zi, de la 18.00 la 21.00, „trubadurii incasi“ canta despre sacrificiu, demnitate, spirite si vindecare si spun ca muzica lor e buna pentru bucurestenii care vor sa scape de „stresuri“.
CULINARE
Le plac sarmalele din Moldova
In Bucuresti, Lobo, Cebolla, Angel, Carlos si John stau la un hotel. Nu le place sa vorbeasca despre ei mai mult decat despre muzica lor si spun ca „viata personala e peste tot pe unde colinda strazile, in ritm de guaracos, samponia sau kena (trei dintre zecile de instrumente muzicale traditionale, facute din bambus sau copite de animale, pe care le folosesc). Nu stiu prea multe despre traditiile si obiceiurile romanesti, dar isi dau OK-ul pentru mancarurile noastre. „La inceput ne-a fost mai greu cu bucataria de aici, dar ne-am obisnuit. Acum toti suntem de acord ca cel mai mult ne plac sarmalele. Prima data am mancat in Moldova si ne-am lins pe degete“, incearca John o expresie pe care a invatat-o la cantina studenteasca.
Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de Stiri Principale Acasa.ro
