Extraterestrii lui Vonnegut au un singur mesaj: "Salutari!"

„Sirenele de pe Titan“, cel de-al doilea roman al lui Kurt Vonnegut, aparut recent la Humanitas, discuta, sub acoperirea science fiction-ului, cum Stonehenge si Marele Zid Chinezesc sint de fapt mesaje trimise de extraterestri . „Singurul succes militar al martienilor a fost ocuparea unei piete de mezeluri din Basel, Elvetia, de catre saptesprezece Schiori Parasutisti din Marina. In rest, martienii au fost macelariti cu promptitudine inainte sa apuce sa se orienteze“, consemneaza Winston Niles Rumfoord, unul dintre personajele principale din romanul lui Vonnegut, in „Istoria de buzunar a planetei Marte“. Infringerea martienilor de catre paminteni e doar unul dintre elementele atipice ale scenariului science fiction pe care scriitorul american il construia in 1959, la sapte ani de la debutul sau. „Sirenele de pe Titan“, cistigator al Premiului Hugo pentru Cel mai bun roman, jongleaza cu mare dexteritate cu personaje stranii, pe care le trimite pe Marte, Mercur, Titan sau pe Pamint, reteaua protagonistilor extinzindu-se in intregul sistem solar . Calatoriile interplanetare, precum si complicatele intrigi aferente sint insa un simplu pretext pentru a pune in discutie subiecte tari, de la liberul arbitru si Dumnezeu pina la sensul istoriei. De la bun inceput aflam ca „toate personajele, locurile si evenimentele din aceasta carte sint reale. Anumite discursuri si ginduri sint constructe necesare ale autorului. Nici un nume nu a fost schimbat pentru protejarea celor nevinovati, de vreme ce Dumnezeu Atotputernicul ii protejeaza in mod curent pe inocenti“. Principalul personaj „real“ este Malachi Constant, cel mai bogat si norocos om din secolul XXII, care a mostenit averea si neobisnuitul secret al imbogatirii de la tatal sau. Un alt personaj-cheie este Winston Niles Rumfoord, nobil englez care, dupa ce si-a construit o naveta spatiala , a descoperit infundibulele cronosinclastice, niste locuri din Univers in care „toate tipurile de adevaruri se potrivesc precum partile componente ale ceasului de la mina taticului tau“. Odata intrat in infundibulele cronosinclastice, Rumfoord cunoaste trecutul si viitorul, lucru pe care il foloseste pentru a juca, mai mult sau mai putin, rolul unui Dumnezeu. Nobilul englez este cel care il anunta pe Malachi ca va ajunge pe Marte, apoi pe Mercur, pentru ca la final sa faca o calatorie pe Titan, unde le va intilni pe cele trei sirene. Tot Rumfoord este cel care se va imprieteni cu Salo, un explorator de pe planeta Tralfamadore, despre care Vonnegut va povesti mai pe larg in „Abatorul 5“. Misiunea robotului Salo, a carui nava functioneaza pe baza „Vointei Universale De A Deveni“, este aceea de a transmite mesajul tralfamadorienilor in galaxie, lucru pe care il si realizeaza, dupa citeva milenii, cu ajutorul lui Constant. Formula de science fiction pe care o breveteaza Vonnegut nu urmareste sa imagineze universuri paralele si nici sa construiasca fictiuni despre civilizatii extraterestre pentru simplul amuzament al vinatorilor de exotic intergalactic. Ci mai degraba sa creeze un nou filtru prin care se poate privi realitateaimediata si prin care intimplarile ce alcatuiesc cotidianul capata alta logica. Mai mult decit atit, Vonnegut mizeaza pe un alt compus de baza - ironia, pe care uneori o transforma in cinism sau pe care o foloseste ca simplu instrument de amuzament. Intregul roman, care, odata inceput, nu-si lasa cititorul sa il paraseasca pina la ultima pagina, este, la urma urmei, o epopee SF scrisa intr-o logica „sucita“, dar foarte coerenta, animata de tonul pe care doar umorul negru il poate dicta. Dar, ca in orice alta mostra de literatura si chiar de ilustratie propusa de Vonnegut in cei 85 de ani de cariera, nu este doar un exercitiu pentru simpla si eficienta delectare a cititorului, fiecare episod si fiecare fraza fiind, de fapt, linkuri care alcatuiesc o retea densa de trimiteri si intelesuri. Totodata, „Sirenele de pe Titan“ este un fel de laborator in care se prezinta, in stare incipienta, citeva dintre strategiile la care scriitorul nu va renunta niciodata. Iar dintre acestea, unul dintre cele mai savuroase vehicule ale vonnegutianismului este reteaua de referinte pe care autorul si-o construieste de la cap la coada. Astfel, Vonnegut da motouri din pseudotratate si cauta definitia armoniului in „Enciclopedia minunilor si a altor lucruri de facut pentru copii“ sau citeaza din operele personajelor sale, cum ar fi reverendul C. Horner Redwine, din a carui predica reproduce un fragment in capitolul 10: „O, Sfinte Preainaltule, ce glorioasa sabie este apatia Ta, caci toti am scos-o din teaca, apoi am lovit si am taiat cita frunza si iarba cu ea, iar amagirea care ne-a inrobit adesea sau ne-a bagat la balamuc zace acum pe pamint!“. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro