Social

Eseu despre dictatura marca Purcarete

La Teatrul National „Marin Sorescu“ din Craiova a avut loc simbata seara premiera spectacolului „Masura pentru masura“ de Shakespeare, in regia lui Silviu Purcarete . Regizorul a ales o piesa mai putin jucata pe scenele noastre drept pretext pentru a vorbi despre dictatura. Actiunea incepe intr-o orgie generala, in care lumea intreaga pare un bordel. Ducele Vienei, pentru ca acolo a plasat Shakespeare actiunea pentru a vorbi de fapt, ca de fiecare data, de moravurile Angliei, decide sa lase friiele puterii arbitrului eticii si echitatii cu nume parca predestinat, Angelo (Valentin Mihali). Ducele (Ilie Gheorghe) ii inmineaza acestuia insemnele puterii, nimic altceva decit un stilou cu care sa semneze gratieri sau condamnari, si, ca in parabolele biblice, „pleaca departe“. Numai ca, tot ca in parabolele amintite, nu atit de departe pe cit ar vrea noul stapin. In lipsa ducelui, Angelo incepe sa duca un razboi furibund impotriva celor ce se dedau la pacate trupesti. El scoate de la naftalina chiar si legi vechi ce nu fusesera niciodata aplicate, cum era cea cu privire la impreunarea trupeasca inainte de casatorie. Purcarete a ales sa aduca povestea intr-un soi de contemporaneitate. Angelo e imbracat cu un costum negru, ca de functionar. Un tip marunt, benign la prima vedere, care are o ura viscerala, dar si o atractie sinistra fata de sexualitate. Unul dintre primele lucruri pe care le face ca nou reprezentant al puterii este sa stearga de pe ziduri graffitiurile obscene. Inchide toate bordelurile si ii aduce in lanturi la judecata, avind de fapt sentinta semnata dinainte, pe toti cei ce facusera sex premarital. In fata lui este adus tinarul Claudio (Adrian Andone) care lasase insarcinata o femeie pe care de altfel voia sa o ia de sotie. Pacatul savirsit era insa suficient pentru ca Angelo sa il condamne la moarte. Numai ca loctiitorul ducelui face o pasiune pentru sora lui Claudio, Isabella (Ana Ularu), o tinara fecioara care se pregatea sa depuna voturile monahale. Atractia lui Angelo devine dementa. Nu frumusetea fetei il subjuga, cit cinstea ei. Curatenia Isabellei ii da lui Angelo fiori dracesti. Desi propovaduia sfintenia, vederea ei il scotea din minti. El ii propune fetei un tirg desantat: viata fratelui contra fecioriei ei. Aici intra in scena ducele deghizat care pune la cale, asemenea lui Prospero, o inscenare de toata frumusetea. Respectul lui Angelo fata de lege se transforma pe zi ce trece in delir. Societatea depravata, dar cu oarecare farmec dinaintea „erei“ lui, devine cimpul de lupta al micului dictator. Pe fundal, incepe sa se auda un urias malaxor care toaca fara incetare. Zidurile gri capata parca viata si inainteaza amenintator, calcind totul in cale, sau aluneca dintr-o parte in alta a scenei inchizindu-se cu zgomot greu, ca poarta unei imense puscarii. Lumea insasi devine o inchisoare cu camerele de interogatoriu aferente. Condamnatii sint luati de pe strazi, strinsi cu arcanul de catre soldati inarmati cu bite si cu portavoce, si adusi sa-si marturiseasca pacatele, reale sau imaginare. „Marturisirile“ fabricate sub tortura au loc la mese simple, de lemn, prevazute cu lampi cu bec puternic. Din rindul condamnatilor se extrag si viitoarele cadre de nadejde. Pentru a scapa de butuc, unui fost patron de bordel i se da „sansa“ de a deveni el insusi calau, ca in centrele de reeducare din puscariile comuniste. „Sigur ca accept, dar sa ma instruiasca mai intii tovarasul“, consimte la tradare viitorul gide. In toata aceasta dementa generalizata, privita de la distanta de ducele imbracat in straie de calugar , un singur personaj isi pastreaza umorul, buna dispozitie, speranta si libertatea de exprimare: Lucio (Sorin Leoveanu), prietenul lui Claudio, un tinar cu limba ascutita. Personajului imaginat de Shakespeare, Purcarete i-a dat sarcini noi. Lucio este si actor, dar si regizor al „piesei“. El sta adeseori la o masa de scris si pare ca „le sufla“ personajelor replicile. Este si maestru de ceremonii, si DJ, pentru ca asigura fondul sonor al scenelor actionind o telecomanda sau un mic radio portabil. Muzica este cind cretina, cind sinistra si se repeta cu obstinatie. Lucio se implica in actiune, fiind in acelasi timp si in afara ei. De multe ori pare ca totul se petrece de fapt doar in mintea lui, ca e un filozof sau un scriitor ce-si imagineaza cum ar arata lumea condusa de dictatura absurdului. Lucio pare un Orwell avant la lettre. Din cind in cind adoarme, iar somnul sau naste monstri . Fiind singurul personaj slobod la gura, care ataca, mai in gluma, mai in serios, autoritatea politica sau pe cea ecleziala, Lucio sfirseste omorit din ordinul celui in care isi pusese atitea sperante: ducele. In piesa lui Shakespeare, ducele, aparut deus ex machina , pare ca pune lucrurile la punct, impartind dreptatea, dind tuturor „masura pentru masura“. In montarea lui Purcarete, ducele se dovedeste a fi cu mult mai mult decit atit. Personajul ducelui vorbeste despre ambiguitatea demiurgului. El urmareste cu o placere de voyeur suferintele supusilor sai, destinele lor sint pentru el doar niste piese de puzzle. El incheie partida invingator, punind „piesele“ exact acolo unde isi dorea, fara a tine cont de parerea celor cu a caror viata se juca. „Masura“ pentru „masura“ este de fapt un soi de pat al lui Procust. Vointa supusilor este frinta sau extinsa dupa cum trebuie sa ii iasa ducelui „ploile“. El il casatoreste pe Angelo cu o femeie pe care acesta nu o iubeste, pe Lucio il insoara cu o curva si apoi il ucide, pe principiul „te biciuiesc mai intii si apoi te dau pe mina calaului“, iar pe Isabella o ia de sotie cu forta, nelasind-o sa-si urmeze vocatia monahala. Nimic din premisele unui „si-au trait fericiti pina la adinci batrineti“ in propunerea lui Purcarete. Malaxorul ce se aude neincetat isi face datoria in continuare. Ceilalti supusi isi asteapta rindul la „dreptate“, mincind tacuti o supa lunga intr-o cantina proletara. Un singur personaj e uitat pe patul lui de paie, „cetateanul turmentat“, un batrin betiv (Valer Dellakeza) ramas singurul om liber din intreaga „imparatie“. Pentru a da viata acestui eseu despre dictatura, Purcarete a ales actori importanti ai nationalului craiovean si o foarte tinara actrita cunoscuta publicului mai mult din cinema, Ana Ularu, studenta in ultimul an la ATF. Ilie Gheorghe este sadicul duce, maestrul papusar care minuieste sforile destinului. El „ingheata“ de citeva ori actiunea si iese in fata publicului cu care are soptite si complice aparteuri. Ilie Gheorghe este, dupa cum ne-a obisnuit, excelent. Actorul isi face drum cu iscusinta prin tenebrele personajului, imbracind diverse roluri, cind de salvator, cind de demon. Ana Ularu este o Isabella nuantata, actrita neraminind la primul nivel de lectura al personajului. Dimpotriva, Isabella sa trece printr-o intreaga gama de trairi si trebuie sa faca fata unor lungi siruri de ispite. De departe cel mai complex personaj este Lucio, construit impecabil de Sorin Leoveanu. Lucio e, pe rind, delicios, sagalnic, birfitor, prieten, delator, vizionar, ginditor, impostor, bon viveur, regizor si personaj in propria piesa, victima pina la urma a propriei utopii. Scenografia ce functioneaza ca un mecanism viu este gindita de Silviu Purcarete si de Gabriel Manescu, iar muzica ce acompaniaza intreaga constructie ii apartine lui Vasile Sirli. Traducerea inspirata a textului este semnata de Ioana Ieronim. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro

Urmareste Acasa.ro pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Acasa.ro.

  •  
  •  

Articol scris de

Vezi toate articolele

Articole din social

Top

Cauta-ti perechea