Despre vin, cu virulenta

Romanii nu prea stiu sa invecheasca vinul, iar distribuitorii nu stiu sa-l depoziteze, acesta e verdictul „Ghidului gustului. Initiere in arta vinului“ de Cosmin Florescu Zidurean si Eugen Demeterca, publicat de Corint. Personajul principal al acestei carti, una dintre rarisimele istorisiri despre vin si obiceiurile pe care le-a generat, e relatia tumultuoasa pe care omul a cultivat-o, de veacuri, cu nobila licoare. Sa-si fi propus sa adune intr-un tom toate episoadele pe care, intovarasiti, vinul si beneficiarul sau le-au facut sa intre in istorie, autorii n-ar mai fi sfirsit cartea. Concentrindu-se pe elementele esentiale si pe citeva detalii care fac greu de negat bogatia cu care vinul a innobilat culturile in care a fost apreciat, cartea nu scapa din vedere nici un aspect legat de identitatea, circuitul si comportamentul bauturii de la o epoca la alta si de la o masa la alta. Cei doi autori fac un inventar al semnelor de identificare dupa care un vin isi poate trada fie nobletea originii, fie escrocheria care vrea sa treaca drept autenticitate. Iar pentru ochiul cunoscatorului, aceste semne se pot citi in detalii care pentru un profan par lipsite de semnificatie: eticheta, dopul, calitatea si forma sticlei, holograma care il recomanda si locul in care se comercializeaza. Pentru cei care se pricep la vinuri, acesta e de maxima importanta: „Vinul ar trebui cumparat dintr-un magazin specializat, in tihna si avind cu cine sa te sfatuiesti. In supermarket, in harmalaie si miros de detergenti, orice urma de memorie olfactiva dispare. Daca iei totusi vinul din supermarket, fa-ti alegerea acasa, gindeste-te bine si apoi doar mergi sa-l iei din raft“. Recomandarile sint completate de critici, nu putine, la adresa modului in care vinul e tratat la noi nu doar de cei care il produc, ci si de responsabilii cu plasarea lui in circuit: „N-am sa va recomand vinuri vechi , fiindca, in general, romanii nu prea stiu sa invecheasca vinul, distribuitorii si vinzatorii nu stiu sa-l depoziteze si sa-l transporte si, daca ne mai gindim prin cite miini au trecut cramele in anii ’90, s-ar putea sa cheltuiti destul de mult pe un vin casat“. Pe linga informatii despre cele mai importante soiuri si indicatii menite sa transforme consumul brut in prilej de savurare, autorii fac si o istorie a celor mai importante podgorii din Romania, scotind din cronici si atestate stravechi povesti prea putin cunoscute chiar si celor care intretin relatii cordiale cu licoarea lui Bachus. Cititorul afla astfel ca podgoria Cotnari e cea mai veche matca a vinului de la noi, anterioara stabilirii geto-dacilor. In scris e atestata insa abia in 1384, in timpul domniei lui Petru Musat, iar in secolul al XV-lea, Cotnariul e pomenit cu laude intr-o carte venetiana despre vinuri, fiind cotat cu cel mai ridicat pret. Pentru a sublinia nobletea soiului care l-a convins si pe tarul Petru cel Mare, autorii cartii aduc drept marturie elogiul facut de Dimitrie Cantemir in „Descriptio Moldaviae“: „Este cel mai ales si mai bun decit toate vinurile europenesti si chiar decit vinul de Tokai“. Epopeea vinurilor de la noi si din alte parti a inregistrat si dezastre , pe care cartea nu le ignora, cel al filoxerei marcind un adevarat prag dincolo de care despre viata vinului nu s-a mai putut vorbi in acelasi mod. Flagelul a afectat, la cumpana dintre secole, podgoriile din toata Europa si dupa nenumarate incercari de a salva soiurile nobile, s-a ajuns la solutia portaltoaielor din vita americana, rezistente la filoxera. Aceste soiuri de butuci au rezistat la atacurile parazitilor, explica autorii, datorita peretelui radacinii, mult mai gros decit la soiurile europene de traditie, fiind, de altfel, singurul care nu putea fi strapuns de trompa insectei. Alternativa nefericita la solutia portaltoiului a fost crearea soiurilor hibrid, prin combinarea celor nobile cu scopul de a obtine unul rezistent. Rezultatul a fost un dezastru pentru puritatea vinurilor cu pedigree , puncteaza Florescu Zidurean si Demeterca. Slabe, lipsite de prestanta, aceste vinuri nu pot fi invechite. Autorii cartii nu scapa nici un prilej pentru a-l ponegri pe initiatorul unei astfel de metisari cu repercusiuni pina in zilele noastre, un viticultor din sudul Frantei, pe nume Seibel, de la care s-ar fi transmis numele unui sortiment de hibrid din Oltenia, zaibarul, cu care oltenii se indeamna la pahar ignorind pacatul din care s-a nascut. O aparitie inedita in oferta de carti de data recenta, „Ghidul gustului“ are totusi la activ citeva pacate. Unul dintre ele e tonul umoral cu care cei doi autori tintesc aluzii critice spre diversele practici impamintenite in lumea viticultorilor si a producatorilor de la noi, fara sa ofere insa argumente referitoare la metehnele pe care le imputa. Insinuarile virulente, prezente intr-o carte menita sa introduca cititorul in aventura celor mai nobile si gustate vinuri din toate vremurile, tulbura inutil povestea. Ultimul „pacat“ afecteaza „buchetul“ oricarei carti despre arome si senzatii exclusiviste. Dintr-o prea mare dorinta de a se imprieteni cu cititorul, autorii sacrifica fraza adecvata unui subiect atit de ales, pe care mult mai bine l-ar fi servit raminind aristocrata si imperturbabila. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro