Cind instalatiile devin obiect de arta

Epoca reciclarii a trecut. Dar nu in arta, unde „instalationistii“ folosesc tot ce le cade in mina, de la sticle si pantofi la scaune si fotografii invechite. Chiar daca nu au prea multe in comun, mulajele, televizoarele, fotografiile, nudurile sculptate sau obiectele casnice se impaca foarte bine intr-o galerie de arta contemporana. Asezate impreuna, ele ajung sa spuna o poveste. Si nu atit prin tehnica sau material, cit prin relatiile spatiale puse in opera. Comenteaza critic sau parodic derapajele politice, dau marturie despre lumea interioara a artistului ori se lanseaza in speculatii despre ce este si ce nu este spatiul. Au intrat in academiile de arte frumoase pe la inceputul anilor ’80, desi radacinile lor se afla in experimentele dadaiste. Uneori sufoca toata galeria, desfasurindu-se pe peretii ei sub forma unor fotografii sau colaje. Alteori, ametesc vizitatorul prins in iuresul filmelor dintr-un labirint de monitoare. Nu aduc bani, pentru ca doar galeriile si muzeele se incumeta sa le adaposteasca. In limbajul criticilor de arta, se cheama „ instalatii “. Chiar daca nu mai sint atit de prizate ca acum douazeci de ani, ramin adesea un pretext de joaca sau de critica sociala. Avantajul lor este ca pot fi create din orice. De la sculptori si graficieni la maestri in performance si arta video, fiecare se poate deghiza, din cind in cind, intr-un „artist instalationist“. Tablouri, pantofi, maturi si televizoare. Asezate intr-o galerie, devin obiecte de arta, fragmente ale unei „instalatii“. E vorba despre „un ansamblu dintr-o incapere pe care trebuie sa o parcurgi, dar poate ocupa si toata galeria“, spune artistul si curatorul Teodor Graur. El isi aminteste ca, in 1980, a debutat intr-o expozitie colectiva de grafica si obiecte tridimensionale, unde fiecare expozant avea cite un obiect care se lega de lucrarile celorlalti, de unde si impresia de instalatie. „Eu am avut niste rafturi de magazin pline cu forme geometrice, pantofi si sticle“, isi aminteste Graur. O alta instalatie pe masura galeriei este „Fomula 1“ a lui Gili Mocanu. Artistul „impacheteaza“ peretii galeriei cu desene ce cuprind un model matematic, identic in trei dimensiuni, dar variabil la nivel bidimensional. „Am incercat sa tematizez felul in care dimensiunea spatiala poate deveni o parte a limbajului artistic“, explica Gili Mocanu. Nuduri pentru Securitate „Instalatia nu este o arta de apartament, ci una de atitudine, cu mesaje politice, sociale, metaforice sau chiar onirice“, spune criticul de arta Aurelia Mocanu. De aici si interdictiile comunistilor contra celor care doreau sa expuna instalatii cu trimiteri sociale. „«Muzeul Teodor Graur» era gindit initial doar pentru atelierul meu, pentru a fi vazut de colegi. La inceputul lui 1990 am expus public aceasta instalatie. Se referea la universul totalitar si continea obiecte care desacralizau simbolurile si idolii epocii“, explica Graur. O alta instalatie care a suparat ideologii de serviciu a fost cea expusa la Sibiu, in 1986, de Alexandru Antik. „Era vorba despre o actiune ritualica, un fel de scenografie la care participau si obiectele, dar si corpul uman nud. Mesajul era legat de cenzura si de libertatea de expresie ale artistului. In timpul actiunii au aparut la un moment dat niste domni in haine de piele neagra si totul a fost oprit“, isi aminteste Adrian Guta, profesor la Facultatea de Arte Plastice din Bucuresti. Generatia multimedia Strabunicul artei instalationiste poate fi considerat Marcel Duchamp, care „a parasit zona de sculptura si a considerat ca simpla alegere a artistului era suficienta pentru transformarea unui obiect de uz casnic intr-o opera de arta “, spune curatorul Carmen Iovitu. In continuare, instalatiile vor integra si picturi sau mulaje. Dar nu doar cu mesaj social, ci si cu aluzii poetice. Un exemplu este seria de instalatii ale Getei Bratescu, unde obiectele anodine capata o dimensiune culturala suplimentara. Pe linga masina de scris, scaunul poate deveni o bucata dintr-un „cortegiu de mici obiecte incarcate cu spiritul omenesc si cu eleganta anilor antebelici, anii parintilor mei. Astfel, s-a ivit tentatia de a crea o mitologie personala in cadrul limitat al casei si in distantele imaginarului“, spune Geta Bratescu. Artista face parte dintre „instalationistii“ care au debutat la sfirsitul anilor ’70, o noua generatie aparind la finele anilor ’90, arata Adrian Guta. Criticul de arta observa ca generatia tinara merge mai ales pe instalatii video si multimedia, printre reprezentantii ei numarindu-se Dumitru Gorzo, Florin Tudor, Vlad Nanca sau artistii din grupul Hibrid. De la deseuri la Internet In anii ’30, dadaistul Kurt Schwitters din Hanovra isi strica propria casa, pentru a ridica, in interior, o imensa coloana de deseuri. Desi el este considerat initiatorul instalatiei, termenul ca atare intra insa in uz abia dupa 1980, urmind ca peste zece ani sa se infiinteze Muzeul de Arta Instalationista din Londra. Arta instalationista de azi apeleaza frecvent la tehnicile audio-video, computere si la Internet, dar ceea ce conteaza nu este tehnica sau materialul, ci dispunerea obiectelor in raporturi care pot sa spuna o poveste.