Mai primesc uneori mesaje amarnice de la romanii care-au întins-o peste hotare; dar scrisorica, recepţionată alaltăieri de mine de la o romancuţă americanizată, întrece orice închipuire. Ce mai, randurile ei, pe care cerneala nu s-a uscat încă, foşnesc de-un pesimism aproape antiamerican . Un pesimism care-ţi frange inima, ţi-o drege la loc, iar ţi-o frange... şi tot aşa, preţ de trei pagini.
Încă de la început, scrisoarea îşi coboară literele în bernă, şi coborate le ţine, pană la capăt: „Oricat de greu îţi vine a crede, viaţa în America e tare nasoală, pentru că:
- nu îţi poţi face vreun merit din a şti doar tu secrete precum drumuri fără
gropi, farmacii cu reţete compensate sau magazine cu mărfuri pe stoc, la preţ de anul trecut;
- nimeni nu se oftică dacă îţi cumperi ceva nou: casă, gipan „Toyota", elicopter. Şi, fără licărul acela inconfundabil de invidie din ochii aproapelui, ce sens mai au toate...;
- nimeni nu-şi permite să te fluiere sau să te agaţe pe stradă. De aceea, femeile habar n-au cate parale valorează ele, în realitate, şi au nevoie permanentă de psihiatru;
- taxiul este scandalos de ieftin, benzina se dă cu 20 de cenţi litra, la botul pompei, tot calicul şi le permite;
- cotloanele vocabularului îţi sunt iute debarasate de cuvintele: „şpagă", „relaţie", „pilă". Nu întamplător, americanii deţin un fond de cuvinte redus, în ciuda puterii lor economice;
- peste Ocean, se duce de rapă strigătul de victorie, transformat în şoapta atotcuprinzătoare: „Azi am căldură şi apă caldă!". E un adevăr trist că bărbaţii americani, posesori de centrale termice , n-au cine ştie ce trecere la dame;
- aici, te trezeşti rupt brutal de marea familie a Naturii. Bunicuţul „noroi", fratele „mucegai", cumătra „ igrasie ", nepoţelul „pipi" sunt imposibil de aflat, poţi fi tu şi preşedintele ţării.
Am udat cu lacrimi transoceanice scrisoarea prietenei mele. Ah, bieţi yankei, amar vă mai e curcanul de „Ziua Recunoştinţei", iar voi nici măcar nu vă daţi seama!