Exista, bineinteles, filme bune si filme proaste , insa cea mai noua creatie a regizorului italian Dario Argento trebuie remarcata pentru faptul ca se chinuie timp de 90 de minute sa reinventeze ideea de PROST.
Totul, de la “jocul” nelalocul lui, mai mult absent, al blondei sotii a lui Roman Polanski (regizorul haituit inca de pacatele tineretilor), Emmanuelle Seigner, si pana la cadrele de rasuflata inspiratie expresionista (sunt un fel de trademark al lui Argento, dar aici o iau, pur si simplu , pe campii) si dialogurile decupate dintr-o telenovela stupida doar pentru a umple gurile inexpresive ale actorilor, Giallo isi ingrozeste audienta nu prin subiect, ci prin tembelismul vadit al scenariului si naivitatea de incepator a unui regizor cu o cariera de vreo 40 de ani.
S-ar putea sa va fi taiat din elanul de a merge tintit sa vedeti Giallo , dar as incerca un sentiment de vinovatie daca v-as trimite sa va pierdeti timpul, rabdarea si banii cu unul dintre cele mai proaste filme europene, din pacate, realizate vreodata.
Ok, nu Dario Argento a scris scenariul, Giallo (cuvant care in limba italiana desemneaza filmelor sau romane politiste) este chiar primul film la care italianul nu a semnat scriptul, dar lipsa de inventivitate, platitudinea si inertia cu care a ales sa spuna povestea unui criminal in serie, fac din ultimul sau film o catastrofa de evitat. Oricat as incerca nu gasesc nimic pozitiv de zis despre un film de groaza sau macar thriller la care sala a ras ca la o comedie cu Chirite.
Pe scurt, in Giallo este vorba despre un criminal in serie desfigurat si galben de la ficati (cica avea icter) care vana femei frumoase cu taxiul (de parca o firma de taxiuri ar vrea sa-si sperie clientii cu vreo hidosenie galbena pusa la volan; nu am inteles daca personajul lucra pe cont propriu…poate daca scenaristii adaugau si acest element, i-ar fi fost mult mai usor inspectorului de politie sa dea de el) dupa care le hacuia prin locuri obscure si le planta cadavrele in locuri “strategice” (strategice in mintea lui si a scenaristilor poate). Deh, avea si omul placerile lui vinovate.
Imi dau seamca ca dupa aceasta doza de spoilere am ucis jumate din film, asa ca sa continui, desi poate v-ati convins pana acum ce capodopera de neratat este Giallo. 90 de minute am avut impresia ca urmaresc o serie de duble si filmul va incepe pana la urma dupa nefericita introducere.
Tocmai pentru a nu fi descoperit, taximetristul galben isi alegea victimele din randul femeilor straine de zona respectiva si, a caror disparitie ar fi fost, implicit, mai greu de observat. Chestia asta ar presupune ca omul chiar isi urmarea destul timp victimele inainte de a le prinde cu miscarile lui cam necoordonate (mama lui fusese o prostituata si isi baga heroina cu tona in vena cand era insarcinata cu el, asa explica scenaristii infatisarea si retardul lui Giallo), dar niciun semn in film despre pregatirea crimelor. Da, stiu, nu e CSI, dar dupa seriale de genul asta, un astfel de Giallo te face sa vrei sa musti din scaunul din fata ta de furie ca ti-ai pierdut timpul cu asa o ratare de horror.
Sa revenim. Dupa ce alegea victimele, le ducea intr-un beci parasit sau benzinarie sau subsol parasit sau ce-or fi vrut scenaristii sa fie, caci pana la final nici macar asta nu e clar, si punea in aplicare, jalnic de prost si cu crize de personalitate autoexorcizate in oglinda, metodele vazute probabil in Saw. Daca a intentionat vreo paralela cu seria horror americana, Argento nici ca putea sa-si taie mai bine creanga.
Aici este momentul cand apare o tanti blonda si pierduta, Linda (Emmanuelle Seigner), care se agata de un apatic inspector de politie (Adrien Brody, mai incercat si mai palid decat in The Pianist) ca sa-i gaseasca sora disparuta (Elsa Pataky intr-un rol epocal de “una” care se impiedica inevitabil cand este urmarita de criminal) inainte ca aceasta sa nu sfarseasca mutilata de criminal sau mai rau.
Ce sa va mai spun? Ca filmul cade din comic in penibil cand Linda dezvolta o prietenie cu criminalul cu IQ aparent ridicat, desi el este evident retardat sau se comporta ca unul? Ca povestea tragicei vieti a inspectorului de politie Avolfi (Adrien Brody) a starnit hohote de ras in sala? Sau ca in lumea civilizata nu poti prinde un criminal schiop care viziteaza zilnic un anumit spital? Iar Avolfi se incapataneaza sa “foloseasca” metodele neconventionale cu care se tot lauda, desi nu vedem nicio urma de metoda pana la final? Sau poate falsul coborat pe scari (ca in filmele cu prosti cand vrei sa scapi de cineva) era una din ele?
Ma deprima doar sa-mi aduc aminte de Giallo, asa ca voi incerca sa blochez amintirea faptului ca am vazut acest film. In consecinta, va sfatuiesc sa nu mergeti la Giallo, nici daca sunteti fani ai lui Argento sau ai lui Brody, nici macar daca sunteti masochisti si ce am scris mai sus nu v-a convis.