Cristian Mungiu ramine favoritul criticii la Cannes

Proiectia cu „No Country for Old Men“, cel mai recent film al unor clienti obisnuiti de-ai festivalului, fratii Joel si Ethan Coen (Premiul de regie in 2001 pentru „The Man Who Wasn’t There“), s-a bucurat de aprecieri generale, americanii fiind singurii la fel de bine cotati ca Mungiu in acest moment in clasamentul publicat zilnic de „Screen International“. Rezumind prima saptamina de festival, ar trebui spus, in primul rind, ca un alt favorit abonat la competitia oficiala, Wong Kar Wai, a dezamagit cu prima sa productie in engleza. Realizat in America, „My Blueberry Nights“ (coproductie Franta-China-Hong Kong) e un soi de recapitulare diluata a motivelor predilecte ale cineastului - alienare, necomunicare, tristete, contratimpi, iubirea ca singur sentiment capabil sa izbaveasca si sa dea sens unei vieti. E, totodata, si un indiciu in privinta potentialului mainstream al cineastului. Un film in primul rind de atmosfera, cu o poveste mai curind moralist-banala, ridicata enorm de imaginea superlativa – semnata de aceasta data de colaboratorul lui Fincher si Jeunet, Darius Khondji, nu de obisnuitul Christopher Doyle –, de motivele muzicale (mai americane - inclusiv o extraordinara versiune a lui Otis Redding la „Try a Little Tenderness“), deja stiutele ralantiuri si la fel de anticipabilul talent al lui Wong de-a filma ca nimeni altul o femeie frumoasa (cintareata Norah Jones, actritele Rachel Weisz si Natalie Portman). In rest, singurul moment cu adevarat intens emotional si profund este o poveste centrata pe un politist alcoolic plingindu-si nevasta fugita (de prea multa dragoste ) – jucat de mereu surprinzatorul David Strathairn . „Zodiac“-ul lui David Fincher (in curind si pe ecranele romanesti) pare aterizat mai curind din greseala in competitia unui festival atit de snob precum e Cannes. Extrem de lent si apasator, impecabil realizat, dar lasind uneori impresia de lungimi exagerate (ceea ce, avind in vedere originea intr-un caz cu care politisti si ziaristi din San Francisco si-au batut inutil capul 30 de ani, mi se pare just), e o realizare matura, in genul filmelor saptezeciste americane („Toti oamenii presedintelui“ e referinta cea mai la indemina si nu putini sint cei care-au remarcat-o), ce reuseste sa-ti induca obsesia distrugatoare care a marcat implicarea tuturor personajelor in controversatul si misteriosul caz; iar actorii (Jake Gyllenhaal, Robert Downey Jr., Mark Ruffalo) sint dumnezeiesc alesi si folositi. Rusul Andrei Zvyagintsev , premiat la Venetia acum trei ani pentru „The Return“, i-a impresionat pe multi cu ultrasimbolicul „The Banishment“. Din sectiunea Un Certain Regard s-a remarcat pina acum doar al doilea film al actritei Valeria Bruni-Tedeschi, „ Actrices “, o poveste clasica, dar extrem de amuzant si delicat spusa despre lumea si dramele teatrului. Pina la urma, cel mai puternic imi pare in continuare filmul lui Cristian Mungiu, poveste dura si perfect condusa despre o lume pe care multi (dar poate nu destui!) ne-o amintim mai bine decit am vrea. Insa voi reveni asupra ei dupa discutia despre cinematografia romaneasca, programata sa aiba loc saptamina aceasta.