Cele mai socante filme din istoria cinemaului

Calugarite violate, un pedofil umanizat, canibalism, incest plus dementa la maximum. Acestea au fost materiile prime ale artei dintre cele 25 cele mai periculoase filme facute vreodata. Site-ul premiere.com a rugat trei experti sa compileze o lista cu 25 cele mai periculoase filme, acelea care inlocuiesc entertainmentul cu experiente cosmaresti si totusi relevante. Genul de pelicule care dau lovitura de gratie bunului-simt, sfideaza tabuurile, capata ratinguri ametitoare si repun in discutie placerea vizionarii unui film. Concept pe care, cel mai adesea, il contrazic. Pe scurt, echivalentele cinematografice ale sporturilor extreme. Eros, Thanatos si restul gastii Primul pe lista este Bonnie and Clyde (adica Warren Beatty si Faye Dunaway), iar socul pe care il obtii depinde integral de context, mai precis de aproximativa ora si jumatate care preceda masacrul final, condensat in 21 de secunde. Nici combinatia pe muchie de cutit pe care regizorul Arthur Penn o incearca, anume intre farsa si crima pe banda rulanta, nu poate fi trecuta cu vederea. Urmatorul lungmetraj isi revendica Bonnie and Clyde drept predecesor, desi e cu totul alta mincare de peste: Boys Don’t Cry reuseste sa jongleze si cu violenta, de la viol la crima, dar si cu identitatea sexuala si cautarea sinelui. In the Company of Men, debutul cineastului Neil LaBute din 1997, reprezinta o sfidare sistematica a corectitudinii politice, asezonata cu o critica a capitalismului: doi corporatisti conspira sa seduca si sa batjocoreasca o colega surda. Atentie, combinatia dintre cruzime si ritual de seductie nu se joaca in terenul Legaturi periculoase, ci in cel, mult mai sadic, al comediei, pe fondul unui dialog cit de pe fata se poate: Crede-ma, o s-o facem sa ia somnifere intr-o saptamina. Jeremy Irons x 2 Regizorul David Cronenberg era o prezenta obligatorie pe aceasta lista, iar expertii de la premiere.com il includ cu pelicula, relativ accesibila, din 1988, Dead Ringers. Ce faci cu arhiutilizatul motiv al gemenilor? Il revitalizezi trecindu-l prin sex si obtii doi ginecologi gemeni, ambii jucati de Jeremy Irons. Apoi ridici miza si-i pui sa se inamoreze de aceeasi femeie, adaugi droguri, niste instrumente care au de Sade scris pe fiecare muchie si o operatie ultima. Senzational si cu subiect de tabloid, totusi filmul iti asigura fiori pentru cel putin o jumatate de ora. Eraserhead de David Lynch garanteaza insa, minimum, un cosmar postvizionare, daca e sa te gindesti numai la friptura de pui din care se scurge un lichid dubios sau la urletele incrucisarii dintre un bebelus si un ET grotesc. Succesorul debutului lui Lynch e documentarul Gimme Shelter, axat pe o parte a turneului american Rolling Stones din 1969, filmat si montat in stilul cinemaului direct. Climaxul e concertul gratis de la Altamont, unde patru persoane au fost ucise, printre care un tinar injunghiat - crima a fost filmata live! Repulsii si impulsuri Tacuta Carole Ledoux (Catherine Deneuve) si a sa frigiditate plus lenta progresie catre nebunie nu au cum sa te lase fara fiori pe spinare in Repulsion, filmul lui Roman Polanski din 1965. El se afla insa in compania suprarealismului pur-singe din Un Chien Andalou, o pelicula in care Dali si Buñuel isi fac de cap putin peste un sfert de ora (magarul si pianele fac toti banii) - un magar in putrefactie pe doua piane. Nici Tarantino nu absenteaza, figurind cu Reservoir Dogs; autorii listei precizeaza cu solicitudine ca regizorul vroia mult mai multa tortura decit s-a vazut pina la urma. Cum trebuia si o poveste cu droguri, Requiem for a Dream umple si el un loc. Pelicula lui Atom Egoyan, The Sweet Hereafter, nu se multumeste sa inceapa cu un accident de autobuz in care mor minori, ci mai infige si un incest in nervii spectatorului si asa obosit. Taxi Driver, cu toata alienarea sa urbana, este coleg de lista cu alienarea suburbana si cu o idee suprarealista (vezi urechea din gradina) din Blue Velvet. Vine din urma Lars von Trier, cu Dancer in the Dark , care pune inapoi drama in conditia de mama si in musical. A fost o data cind Russell Crowe debuta si nu se ferea de roluri controversate. Asa ca iata-l in rolul unui skinhead cu sarm in Romper Stomper din 1992. Nu-l aprobi, dar carisma lui te convinge ca sinteti macar colegi de umanitate. Godard incheie lista, si nu degeaba: ironic, pelicula sa, Weekend, condimentata cu canibalism pe fond burghez, se incheie cu cuvintele Fin du cinema. Fericire/pedofilie/religie Urmatoarele doua lungmetraje detin, pe linga subiecte incendiare, performante actoricesti de prima mina. Rolul psihiatrului Bill, deopotriva pater familias si pedofil, este jucat cu gratie de Dylan Baker in Happiness de Todd Solondz. La polul opus, prestatia lui Harvey Keitel e atit de cruda si de percutanta in Bad Lieutenant, de Abel Ferrara, incit impinge actoria in domeniul perversiunii. Calugarita violata cu crucifixul, coruptia politiei, menajul à trois explicit, toate conspira sa faca din Bad Lieutenant o bomba de lungmetraj si, totodata, sustin expertii premiere.com, unul dintre putinele filme cu adevarat religioase din secolul XX. Cineastii care urmeaza sint clasici si ultracunoscuti, ca si peliculele selectate: M (de Fritz Lang), A Clockwork Orange (de Stanley Kubrick) si Once Upon a Time in the West (de Sergio Leone).