Craciunul este prilej de sarbatoare si buna dispozitie. Dar nu si atunci cand incepi cu un colind in care starea de jale si senzatia ca iti lacrimeaza ochii fara motiv, te acapareaza cu totul.
Din motive care inca imi sunt necunoscute, unele colinde, si in mod special cele romanesti, tind sa fie din ce in ce mai triste. Se intelege ca este o sarbatoare religioasa si ca trebuie sa fim cu totii piosi si sa avem clar inoculata in constiinta simplitatea perenitatii si micimii noastre ca fiinta umana fata de superioritatea divinitatii. Dar pana la urma sarbatoarea Craciunului trebuie sa fie motiv de bucurie si nu de tristete. Si asta pentru ca se celebreaza nasterea Mantuitorului Iisus Christos, si nu moartea.
Mesajul emo transmis de colinde
Se pare ca acest fapt tinde sa fie uitat de cat mai multe demonstratii muzicale care slavesc acest eveniment. Se nasc astfel tot soiul de canturi si colinde din cele mai triste, care te fac sa cauti incuietoarea termopanului pentru a-ti putea lua zborul linistit de la etajul 9, fiind ferm convins ca stilul emo merge si de sarbatori.
De ce nu se promoveaza prin aceste colinde senzatia veseliei si prea plinului sufletesc? Ca atunci cand sub brad, pe fundita cadoului tau lasat atent de Mos, joaca nederanjate luminite multicolore? Probabil va ganditi ca asta e traditia si ca din mosi-stramosi, in constiinta romanului este impregnata starea aceasta continua de penitenta, suferinta si obedienta.
Numai ca aici gresim un pic. Si asta pentru ca nu asa mentinem spiritul traditional viu. Inainte, colindele vechi autohtone erau aspre si se racneau cu barbatie, in niciun caz cu sentimentalisme. Astazi ceea ce a ramas este doar un surogat al ideii de cant stravechi ce propovaduieste starea absoluta de depresie si forma aceasta a masochismului ce frizeaza linistita absurdul.
Exemple de astfel de colinde, menite sa intunece zilele chiar si bufonului din slujba unui rege, sunt nenumarate. Am sa ma opresc insa sa prezint doar cateva, pentru a va putea face o idee generala asupra temei.
Decembrie bacovian a lui Alifantis
Sa luam pentru inceput un artist indragit din tara noastra, si anume Nicu Alifantis . Daca stati sa urmariti si videoclipul, nuantele de negru si gri, camera aceea trista si parasita, cat si viforul de afara ce vajaie neinduplecat , va incearca fiori pe sira spinarii. Nu-i asa ca va doriti cu ardoare ca focul din semineu sa va incalzeasca odata si sufletul racit? O stare bacoviana planeaza in atmosfera si „Decembre” a lui Nicu Alifantis iti ingheata spiritul vesel al Craciunului precum un Grinch morocanos si plictisit de uzura grotei sale.
Stefan Banica Jr. si happy end-ul american
Bun, daca, cu ingaduinta, intelegem starea creata de luna bacoviana a lui Alifantis, ne este greu sa ne explicam totusi starea pe care ne-o lasa „Doar o data-i Craciunul” a simpaticului Stefan Banica Jr. Nu de alta, dar versurile sunt foarte optimiste, romantice si pline de iubire. De unde starea? Va spun eu, din prea frumosul exacerbat, din fericirea dusa la extrema, din simplu fapt ca te gandesti ca nu exista binele absolut si ca modul idealistic de a privi aceasta sarbatoare, in stilul happy end american, nu este chiar atat de usor de obtinut.
Fuego si frustrarea bradului neimpodobit
Fuego pe de alta parte, iubit de prea multa lume, tinde sa devina cel mai lacrimogen din lista. „Seara de Craciun”cu obsedantul indemn „Impodobeste mama bradul” te face sa incerci intentii ucigase, si nu asupra mamei, ci asupra pacatosului de pom ca nu se lasa odata impodobit. Deci, bradule impodobeste-te odata, fa-o singur daca nu te ajuta cineva, dar fa-o! Curma suferinta saracului baiat care cere cu atata ardoare sa aiba si el un brad frumos decorat.
Stefan Hrusca, suferinta la nivel de arta
Pe de alta parte, Stefan Hrusca a reusit sa duca suferinta din colinde la nivel de arta. Piese precum „Afara ninge linistit” sau „ Deschide usa crestine ” nu mai sunt colinde, desi titlul ti-ar crea aceasta impresie, ci ode inchinate suferintei, zbuciumului interior si a luptei metafizice intre bine si rau, un soi de alegorie viata-moarte, sau mai bine zis Craciun-depresie.
„ Poveste de Craciun ”, terapie prin bocit
Cat despre piesa „Poveste de Craciun” a regretatului Stefan Iordache , acompaniat de Sanda Ladosi, nu pot spune decat atata: atat de superb incat devine dureros. A nu se intelege gresit, piesa este sublima. O ador. Dar, eu una, prefer sa o ascult cand ma incearca un sentiment de nostalgie si melancolie care stiu sigur ca ar disparea doar printr-o portie zdravana de plans. Si da, atunci dau play pe „Craciunul” celor 2 interpreti si smulg tot raul de la radacina.
Dupa 2 ore de bocit si „sorcovit” de alaiul trist de colindatori ce bajbaie pe la casele celor aflati cu sufletul in carantina, sunt ca noua si pot fredona linistita „ Jingle Bells -ul” lui Bing Crosby. Trebuie sa recunoastem, americanii trag cu dintii de happy-end-ul mirosind a brad verde si nu a cetina uscata, prinsa in promoroaca unei ulite pustii.
