Imaginea de sine este o reprezentare mentala a hartii corpului nostru, pe care o folosim ca sa auto-judecam aparitia noastra externa. Pentru cei mai multi dintre noi este o potrivire relativ echitabila intre felul in care credem noi ca aratam (aparitie subiectiva) si felul in care le aparem celorlalti (aparitie obiectiva). Intr-o anumita masura insa, imaginea de sine este idealizata si se bazeaza pe ideea de cum ne-ar placea, de fapt, sa aratam.
Imaginea de sine se modifica o data cu varsta si se actualizeaza constant, pe masura ce noi hranim creierul cu informatii zilnice despre felul in care aratam. Daca nu ne-am privi in oglinda cativa ani, probabil am suferi un soc daca ne-am vedea chipul dintr-o data ridat. In acest sens, copiilor li se dau de la o varsta foarte mica tot felul de jucarii cu material reflectorizant, ca sa se poata recunoaste in oglinda si sa se obisnuiasca cu imaginea de sine. In psihologie, exista un stadiu al oglinzii care se bazeaza pe ideea ca nou-nascutii, de pilda, incep sa fie fascinati de oglinda sau alte obiecte care induc aperceptie (integrare de continut, pe fondul unor informatii deja existente, ca totul sa capete un sens) incepand cu sase luni, desi nu se recunosc pe ei insisi decat de la 18 luni.
Testul Rouge, efectuat pentru prima data de Beulah Amsterdam de la Universitatea din Carolina de Nord, arata ca intre 6-12 luni copilul se poarta ca si cum in oglinda ar fi altcineva, intre 13-20 de luni copiii care se privesc in oglinda au tendinta sa se retraga si nu par in mod deosebit fericiti ca se vad, iar de la 20 de luni in sus se recunosc cu certitudine pe ei insisi, acesta fiind si punctul de distinctie dintre noi si ceilalti, care este fundamental pentru succesul social.
Daca, de pilda, nu ne-am mai privi in oglinda incepand cu 30 de ani si ne-am uita dintr-o data la 60, am suferi un soc. La fel se intampla si atunci cand imaginea noastra sufera schimbari bruste in urma unor accidente sau a unor boli care desfigureaza. In cazul femeilor care au suferit modificari corporale majore, dupa ce au nascut, socul este oarecum asemanator, desi modificarile au avut loc timp de 9 luni.
Imaginea de sine se formeaza si din feedback-ul celorlalti. Bunaoara, feedback-ul pozitiv sau negativ poate influenta felul in care se simtim sau gandim. In mod egal, felul in care noi ne simtim deja (grase, nemultumite de sine, neiubite etc.) poate avea un impact asupra celorlalti. Un exemplu pozitiv sunt manechinele super size, sau femei precum Marilyn Monroe sau Anna Nicole Smith care si-au purtat multele kilograme cu mandrie si senzualitate, impresia generala fiind wow, ce super sexy sunt!. Evident, parerile pot fi impartite.
Pe de alta parte, daca in loc de a va purta noile rotunjimi cu mandrie, vi le purtati cu dispret de sine si vinovatie, veti transmite si celorlalti acest mesaj. In cele din urma, cum va poate aprecia altcineva, daca voi va displaceti? De ce sa la cerem celorlalti sa ne placa sau sa ne iubeasca daca noi nu suntem capabili sa ne placem sau sa ne iubim?
Un alt motiv care contribuie la nefericirea femeilor nemultumite de felul in care arata ar fi asteptarile nerealiste. Incercam sa avem uneori corpul pe care, de fapt, nu l-am avut niciodata. Presiunea care ne vine din mass media si din societate este prea mare. Noua, femeilor obisnuite, ne sunt date drept exemplu persoane publice care traiesc de pe urma imaginii si care arata cu nonsalanta cum si-au recapatat corpul dupa o saptamana de la nastere, in conditiile in care au avut probabil un antrenor personal, dieta data de un specialist, o armata de bone care s-au sculat peste noapte ca sa hraneasca copiii etc. Cele mai multe femei sunt insa atat de obosite in primul an dupa nastere, incat a le cere sa faca si exercitii pentru un abdomen de otel si coapse de beton ar fi inuman si irational.
Cele mai multe mamici nu vor pleca de la maternitate in blugii pe care i-au purtat inainte de a ramane insarcinate, ci probabil in aceiasi pantaloni cu talie elastica, cu care au venit la spital. Asadar, o prima nemultumire legata de imaginea corporala post partum ar fi asteptarea nerealista.
Din nefericire, aceasta nemultumire fata de imaginea de sine nu se limiteaza numai la dispretuirea propriului corp. Atunci cand o mama are o imagine de sine pozitiva si se accepta asa cum este, ea isi invata copiii sa se accepte asa cum sunt si sa fie multumiti de cine si cum sunt. A creste un copil nemultumit de felul in care arata inseamna sa cresti un copil cu stima si incredere de sine scazute. A fi o mama buna nu inseamna numai dedicarea timpului tau copilului, hrana exclusiv bio, haine de firma, meditatii cu cei mai de seama profesori sau distractie in cele mai exclusiviste resorturi, ci si a-l invata sa se accepte si sa se iubeasca asa cum este.