E toamna, o zi de marti obisnuita in Bucuresti. Iar Cezar Habeanu este astazi terapeutul meu, caci nu gresesc daca spun ca tot ceea ce provoaca el dincolo de visare, e terapie curata. Deschid ochii si langa mine gasesc cateva zeci bune de oameni fascinati de omul cu chitara si voce polifonica. Omul acesta aduna multimi cu vocea si chitara lui care, uneori, pare sa cante singura, omul acesta transmite atat de mult prin actul lui artistic live. Deschide poarta imaginatiei, purtandu-ne pe fiecare in trecut sau in viitor, dupa putinta. In locuri unde inima bate cu putere, incrustand in memorie emotii intense, imposibil de uitat. Gandul ma poarta pe rand prin toate locurile unde muzica m-a oprit din mersul meu sprinten - orase si statiuni unde am fost candva simplu turist. Un ropot de aplauze ma trezeste brusc din semi-visarea mea. Vad zeci de oameni care trec grabiti prin fata artistului. Unii se opresc, filmeaza, semn ca le place ceea ce aud, pentru ca mai apoi sa-si vada de drumul lor. Putini dintre cei care se opresc insa, rasplatesc artistul. Suntem in criza economica, imi zic, si un soi de compasiune ma plesneste instantaneu. Pentru ei, apoi pentru artist.
Lui Cezar nu-i stiu povestea, nu stiu daca omul acesta traieste doar din muzica. Asa ca-mi opresc mintea sa mai rumege realitatea si ma las purtata de muzica. O alta piesa care-mi place rasuna acum peste noi - "Hallelujah" a lui Leonard Cohen. Cantam si noi cu el pe refren. Clar, ma simt ca la un concert adevarat. Pe o treapta mai jos aud un schimb de replici intre doi tineri: "Crezi ca nu ar umple Sala Palatului baiatul asta?" "Clar, ar umple-o!" Si le dau dreptate in sinea mea. Artistul isi ia "la revedere" de la noi, multumindu-ne si rugandu-ne sa incurajam actul artistic stradal oriunde ne-am afla. Ne anunta ca va inchide cu o piesa proprie de pe primul sau album intitulat "2005", piesa "Fire". Ne roaga sa-l ajutam cu un "o" intr-o anumita ritmica, pe o anumita secventa muzicala. Pare atat de simplu. De ce nu?! Piesa se aude, ne place, ne place mult chiar in ciuda "o-urilor" schimonosite de lipsa talentului nostru muzical. Nu ne iese, nu suntem profesionisti, dar ne amuzam copios de haosul sau "varza" la care suntem co-creatori. Show-ul se incheie, e un pic trecut de ora 22.00 si nu, nu e weekend in Bucuresti. Oamenii pleaca, treptele preiau suprematia locului. Cativa rasplatesc artistul pentru prestatie, in final. Un singur om cumpara CD-ul cu albumul sau. Cobor si eu sa il urmez. In carcasa chitarii vad doar cateva bancnote mari, de 50 si de 100 lei si foarte multe de cate 1 leu si 5 lei. Cumpar un CD si las si eu singura bancnota mai mare pe care o detin - 50 lei. Si ma oftic ca nu mai am cash, aproape ca-mi cer scuze. Cezar imi zambeste, imi multumeste politicos si incepe sa-si stranga sculele. Il felicit si-i marturisesc ca asemenea show-uri eu am mai vazut doar afara, in strainatate - la Londra, in Dublin, in Paris... In cartierul Latin mi-amintesc ca am zabovit jumatate de zi incercand sa ma opresc la fiecare artist care spunea ceva pe intelesul inimii mele. Erau multi, unii cantau, altii sustineau scenete de teatru, altii jonglau cu tot felul de instrumente de circ. M-am intrebat atunci, si e mult de atunci, de ce nu avem si noi, in orasele noastre, asemenea manifestari artistice. Cezar imi spune ca si el a cantat 10 ani peste hotare, in mai multe orase - Dublin, Roma, Milano, Helsinki, Amsterdam, avand concurenta unor "buskeri"(artisti stradali) deveniti intre timp celebri, precum Passenger, Dermot Kennedy si altii. Acum inteleg nivelul lui si-mi intaresc convingerea ca acolo unde exista concurenta sporeste calitatea. Ii multumesc inca o data pentru curajul de a se intoarce acasa si il intreb daca traieste exclusiv din muzica. Raspunsul lui ma surprinde. Imi spune ca da. Si il intreb, firesc, de ce nu stiu despre el, eu fiind jurnalist, parte din industria muzicala de foarte multi ani, si cum poate trai azi in Romania doar din muzica. "Eu credeam ca artistii stradali, raportandu-ma la pseudoartisti precum unii de prin Vama-Veche, strang bani doar de o vodka si un sandvis", ma trezesc spunandu-i. Rade si-mi spune ca e familiarizat cu aceasta perceptie eronata sau idee preconceputa. Apoi imi marturiseste ca se poate trai bine din muzica, daca investesti in calitatea actului artistic - de la sunet la repertoriu si imagine.
Ma uit la "pachet" si da, se vede clar ca investeste. Aflu ca este si producator muzical si inginer de sunet, ca are un studio de inregistrari dotat la standarde europene si ca mare parte din ceea ce a castigat de-a lungul timpului din prestatiile artistice stradale a investit-o in studioul pe care-l detine. Imi spune ca inainte de pandemie, in zilele de weekend castiga mult mai bine, iar veniturile se rotunjeau din participarea la festivalurile de profil din tara si din strainatate, dar si din partea de productie muzicala pentru alti artisti. Il intreb cum este astazi si unde presteaza, daca Centrul Vechi este singurul loc unde poate fi ascultat? Descopar ca la nunti si botezuri nu merge, doar Calea Victoriei mai este un alt loc "norocos" unde se mai opreste in weekend-uri, atunci cand traficul se inchide. Si ca azi, veniturile s-au micsorat considerabil. "Cred ca oamenii nu mai au disponibilitatea de a plati asa cum o faceau inainte pentru entertainment. Principalii "furnizori" sunt turistii care ne viziteaza orasul. Din pacate, chiar sunt nevoit sa ma gandesc la alternative - fie sa plec din nou in alta tara, fie sa deschid ceva functional in aceste vremuri...", imi spune el.
"Strada este poate cea mai autentica scena pe care un artist o poate avea."
Ma intristez, gandindu-ma ca locul lui e pe marile scene si ca, foarte posibil, o sa-l pierdem din nou. Si odata cu el, si pe altii asemenea lui. Pentru ca acest gen de artist, care are curajul sa se dezvaluie complet in fata unei audiente ad-hoc, fara tertipuri si efecte sonore si vizuale, este categoric un castig pentru noi, cumva un brand de tara, care aduce plus valoare si lasa turistilor impresii bune si amintiri placute. Cumva este de nepretuit ceea ce reuseste sa faca pentru noi. Si iar ma rusinez ca singura bancnota pe care o aveam in portofel era prea mica. Pentru ca, sincer, m-a facut sa ma simt ca la concertele pentru care am platit o suta sau chiar doua sute de euro. Ii mai pun o singura intrebare, promitandu-mi sa-l mai caut... pe Youtube, Spotify si pe strada. "Iti place sa canti pe strada cand stii ca locul tau este pe scena?" Iar Cezar imi raspunde simplu, cu nonsalanta si sensibilitatea unui artist veritabil: "Strada este poate cea mai autentica scena pe care un artist o poate avea. E ca un instrument perfect de masurare a valorii pe care o ai ca artist. Din strada primesc feedback-ul real, acolo vad cel mai clar daca ceea ce fac e bine sau nu, iar cea mai mare bucurie o am atunci cand adun multimea, iar oamenii stau pana imi termin setul, ma felicita si imi sustin munca, cumparandu-mi albumul. Iubesc strada, e mult mai personala decat o scena mare, unde oamenii se aduna sa aplaude, setati fiind, psihologic, de diferenta de nivel dintre scena si public. Pe strada, daca nu oferi calitate, nu primesti aplauze. Deci, raspunsul meu este ca da, imi place sa cant pe strada chiar daca prestez si pe scene mari, de festival, si in tara si peste hotare, de cate ori sunt invitat la acest gen de evenimente."
De aici imi vine si imi staruie si mie o intrebare. Pentru toti cei care alearga grabiti, Dumnezeu stie unde chiar si atunci cand ies la plimbare, ignorand total prestatii pentru care altii ar plati sume mari de bani - "Oare pe tine, ce te mai misca? La ce rezoneaza inima ta daca un act artistic de calitate te lasa indiferent?!"
