INVESTESTE IN COMUNICARE ELECTORALA

Alege Acasa.ro pentru succesul campaniei tale electorale! Pentru o oferta personalizata contacteaza-ne la office@acasa.ro sau la 0374.112.675.

Dezvoltare personala

#copii cu traume #parinti abuzivi #parinti

Imi doresc ca parintii mei sa nu ma fi avut niciodata. Mi-am dat seama ca nu eram dorita

 

O cititoare a revistei yourtango.com a facut dezvaluiri despre copilaria pe care a avut-o si despre modul in care ea si fratii ei au fost tratati de proprii parinti, declarand ca nu isi doreste copii deoarece ii este teama “ca as deveni ca parintii mei”.  Iata povestea integrala a acesteia:

“In lumina atacurilor recente asupra drepturilor reproductive, m-am gandit mult la faptul ca parintii mei au avut posibilitatea legala de a alege sa aduca copii pe lume, dar, din punct de vedere cultural, au simtit ca nu au avut o optiune. Ca doi catolici din mediul rural la mijlocul anilor 1990, dreptul de a alege a insemnat alegerea intre a-si lasa in urma cultura si sistemul de sprijin intr-un act moralizat sfidator sau a-si multumi cultura facand copii pe care nu si-i puteau permite. Dintre cele doua optiuni proaste, au ales-o pe cea din urma.

Desi au spus intotdeauna ca vor sa aiba copii si au vorbit cu drag despre fratii mei/nasterea mea, bucuria de a fi parinte parea sa se termine cand ne-au adus acasa din spital.

De la o varsta frageda, mi-am dat seama ca nu eram dorita. Parintii mei nu au spus niciodata ca nu isi doresc copii, dar tipau la mine si la fratii mei pentru ca faceam zgomotul pe care il fac copiii sau aveam nevoile pe care le au copiii. Tatal meu astepta liniste de dimineata pana cand se trezea in jurul pranzului sau al orei 13.00. Daca ne jucam cu entuziasm, vocea lui puternica ne oprea distractia certandu-ne ca ocupam spatiu in casa lui. Aceasta este o joaca de copii in comparatie cu unele dintre cele mai violente expresii de ura fata de copii care au avut loc in acea casa. Este suficient sa spunem ca nu a fost un loc fericit in care sa cresti”, si-a inceput povestea o cititoare a yourtango.com care a decis sa-si pastreze anonimatul.

Teama universala a copiilor abuzati si neglijati

Autoarea isi continua povestea prezentand teama pe care o traieste, din cauza abuzurilor suferite in copilarie, in viata actuala, de adult.

“Ca orice copil care a fost abuzat, imi fac griji ca as deveni ca parintii mei daca as decide sa fiu parinte. La urma urmei, explicatia parintilor mei pentru modul in care m-au tratat a avut de-a face cu modul in care parintii lor i-au tratat pe ei. Oricat de mult mi-ar placea sa cred ca m-am vindecat pana in punctul in care nu as mai putea fi niciodata ca ei, lipsa somnului, presiunea financiara si teama existentiala pot face o persoana sa faca lucruri ciudate.

In climatul politic actual (n.r.- interzicerea avorturilor in SUA), imi fac griji ca maternitatea nu va fi intotdeauna o alegere in timpul vietii mele. Prin urmare, ma confrunt cu teama ca intr-o zi as putea afla pe calea cea mai grea ce i-a facut pe parintii mei sa se comporte asa cum au facut-o si implor universul sa ma scuteasca de aceasta experienta.

Opinie nepopulara: Nu toata lumea ar trebui sa fie parinte

Cred cu tarie ca parintii mei au devenit parinti pentru ca asa "trebuia sa fie". Mai intai, s-au casatorit si apoi au facut copii. Nu a existat niciun proces de gandire in spatele acestei decizii si nici nu s-au intrebat daca ar putea fi facuti pentru acest rol.

Atat timp cat mi-am cunoscut parintii, tatal meu a lucrat cel mult cu jumatate de norma, iar mama a fost o mama casnica. Amandoi se chinuiau sa faca curatenie si sa organizeze. In loc sa isi intretina spatiul, ne-au lasat aproape toate treburile casnice fratilor mei si mie, ca "treburi casnice", de la o varsta frageda. Mai mult decat atat, au folosit afectiunile medicale pe care le aveam cativa dintre noi ca stimulente de venit, inscriindu-ne pentru invaliditate fara stirea noastra. Pe scurt, nu stiau cum sa administreze o gospodarie fara munca noastra gratuita si nu puteau sa se intretina singuri fara sa profite de handicapurile noastre.

Unii oameni ar spune ca acest lucru se incadreaza in drepturile lor ca parinti. Legal, nu ar gresi. Dar pentru mine, daca ai de gand sa ai copii pentru castiguri financiare sau servicii gratuite de curatenie, nu ar trebui sa ii ai”, isi continua cititoarea, povestea.

Efectele abuzului si neglijarii nu se termina cand parasim casa copilariei

“Dupa ce mi-am petrecut copilaria cu mese de sarbatoare, dar si foamete -bazate pe motivatia mamei mele de a gati-, certuri constante si comportamente parentale care se apropiau de limita abuzului fizic, am parasit casa copilariei mele, dar efectele nu m-au parasit.

Pe langa PTSD (n.r. – tulburare de soc post-traumatic), ma chinuiam sa-mi satisfac nevoile de baza sau sa inteleg cum ar trebui sa functioneze lumea. Intotdeauna am existat pentru a servi scopurilor parintilor mei, asa ca a trai o viata cu drepturi depline mi s-a parut ceva strain. Primii ani de independenta au fost presarati cu spitalizari, "relatii" teribile, munca excesiva si epuizare.

Cumva, am reusit sa ajung la viata pe care mi-am dorit-o intotdeauna - una in care scriu pentru a ma intretine, urmez o facultate care imi place, am un sistem de sprijin pozitiv si imi place cu adevarat sa ma trezesc dimineata. Cu toate acestea, succesul actual nu anuleaza esecul parintilor mei de a ma creste cum trebuie si de a-mi oferi o copilarie, un lucru pe care majoritatea oamenilor il iau de bun pentru ca asa ar trebui.

Nu as fi condamnat-o pe mama pentru ca m-a avortat

La un moment dat in timpul copilariei mele, mama a lasat sa se inteleaga ca un medic i-a sugerat sa-l avorteze pe unul dintre fratii mei din cauza unor probleme medicale. Implicatia a fost ca ea nu era obligata sa ne aduca pe lume. Pentru a spori sentimentul de vinovatie, parintii mei ne aminteau frecvent mie si fratilor mei ca le eram "datori" pentru ca ne acopereau costurile scutecelor si ale altor necesitati in copilarie. Desi nu am avut cuvintele sau curajul sa o spun atunci, mi-ar placea sa ma intorc in timp si sa le reamintesc ca au avut de ales in ceea ce priveste cresterea copiilor.

Chiar daca convingerile lor nu le-ar fi permis sa avorteze, ar fi putut sa isi dea copiii spre adoptie pentru a-si usura problemele financiare. In ciuda lipsei lor de fonduri, de exemple pozitive de parinti si de abilitati de viata, as fi respectat aceasta decizie mai mult decat decizia lor de a fi parinti.

Nu pot schimba faptul ca parintii mei m-au nascut, dar pot lua in considerare cum ma simt atunci cand ma gandesc sa procreez. Desi din partea comunitatii mele oarecum rurale si traditionale exista multa presiune asupra mea pentru a avea copii, stiu ca exista o sansa ca eu sa esuez cu copiii daca ii am. S-ar putea sa se uite in urma la copilaria lor si sa considere lipsa a ceea ce le puteam oferi drept neglijenta. De asemenea, m-ar putea acuza (pe buna dreptate) ca ma descarc pe ei din educatia mea de rahat, chiar daca ar fi neintentionat.

Desi nu cred ca ar fi gresit din punct de vedere moral sa fac ceea ce fac multi alti oameni necalificati si sa am copii, ma simt mai bine in legatura cu decizia de a nu avea copii. Daca o femeie ca mama mea sau un barbat ca tatal meu m-ar aborda si m-ar intreba daca ar trebui sa aiba copii, i-as intreba daca vor sa auda adevarul si as continua calm sa le spun "Categoric nu". Sa speram ca vor asculta avertismentul meu si vor avea o noua sansa la viata, fiind liberi sa aiba grija de copii pe care nu si-i doresc.

Poate ca am fost pusa aici pentru a fi acea voce a ratiunii, acel bilet de voie, pentru cineva suficient de curajos incat sa fie sincer cu el insusi cu privire la limitele sale in materie de parenting. Daca nu vreti copii, va rog sa nu-i aveti. Nu veti regreta ca ati ratat sa fiti parinti la fel de mult pe cat veti regreta ca ati mai pus un suflet nedorit pe lume”, a conchis cititoarea.

Urmareste Acasa.ro pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Acasa.ro.

  •  
  •  

Articol scris de

Vezi toate articolele

Articole din dezvoltare-personala

Expertul Acasa.ro, psiholog Elena Done: Identitatea de sine

Experti Familie & Relatii

Expertul Acasa.ro, psiholog Daniela Nicoleta Dumitrescu: 10 ani in plus sau 10 ani cu plusuri?

Experti Familie & Relatii

Expertul Acasa.ro, psiholog Daniela Nicoleta Dumitrescu: Copiii nu trebuie sa fie atenti, copiii trebuie sa fie curiosi!

Experti Familie & Relatii