Filme

#_da-mai-departe-2000

Nervii "manageriati" sabia nu-i taie

Acum cativa ani aparea pe piata o comedie numita "Anger Management", in care erau ironizate tehnicile de management al furiei si obsesia acestora (oricum, conform statisticilor, un american din cinci e furios).

Filmul de fata are de-a face tot cu furia, dar cu cea ale carei radacini si motivatii sunt neclare. "The Upside of Anger" sau "Culmea furiei", cum a fost tradus la noi, are multe din "Tearms of Endearment"/"Vorbe de alint", filmul realizat de James L. Brooks in 1983, unde Shirley MacLaine si Debra Winger erau mama si fiica invatand din mers sa se inteleaga. Nu e usor sa faci si comedie si drama in aceeasi oala, si sa fii si veridic in acelasi timp, dar Brooks avea stiinta de a merge pe muchie si de a urca din comic panta dramaticului ametitor. Avea, e drept, si doua actrite extraordinare (mai ales Winger), pline de o forta ce se revarsa in fiecare secventa pentru a se reface din mers. Filmul lui Brooks mai avea si amplitudine, nu numai cea data de un mare calup temporal parcurs, ci si amplitudinea unor sentimente sedimentate.

"Culmea furiei" tinde sa-i semene acestuia, cu mai multe amendamente. Mai intai ca incepe mai greu, cu aerul unui film care nu stie inca pe ce picior sa joace (film lejer de familie, film independent etc.), dar isi gaseste ritmul cadru cu cadru, pentru a te trimite definitiv la modelul sau - filmul lui Brooks. O femeie matura (interpretata de Joan Allen ) descopera ca sotul a parasit-o si, pentru ca in acelasi timp a disparut si secretara acestuia, suedeza, trage concluzia ca cei doi au fugit impreuna in Suedia. Ca prim efect al socului - bea de stinge si sta in camasa de noapte cat e ziua de lunga, descarcandu-si nervii pe cele patru fiice. Care fiice la inceput se amuza cu inconstienta varstei, dar pe urma recunosc ca isi urasc tatal. Inca din momentul critic apare si un vecin (Kevin Costner), fost sportiv, actualmente DJ alcoolic si el, cu care parasita incepe sa-si inece amarul in alcool. Barbatul e cam intr-o ureche, iar familia il accepta mai intai ca pe un animal de casa, pe urma ca pe un membru al ei. Idila nu se lasa nici ea asteptata, ea prilejuind majoritatea secventelor comice, bazate pe replici amuzante ce exploateaza slabiciunile cuadragenarilor aflati neputinciosi in fata unei relatii. In paralel, si cele patru fete isi dezvolta pasiunile, fie ca sunt amoroase ori profesionale. Disputele continua, pentru ca mama nu poate scapa de propria furie si de tendinta de a controla ca un general viata fetelor.

In ciuda unei Joan Allen cu rare momente de forta, dar care reuseste sa fie antipatica mai tot timpul, cu patru tinere actrite nu foarte prezente in momentele dramatice, dar cu un Kevin Costner incredibil de bun, de haios si de simpatic, filmul realizat de Mike Binder (si el un interpret foarte credibil) reuseste sa aiba ceea ce nu multe filme americane au azi. Are amplitudine, desi nu are multa adancime (mai degraba sapa niste puturi), si multa caldura care se formeaza din mers pana la a-l face pe spectator sa se simta membru al familiei.

Vom tine sub tacere evenimentul dinspre final care schimba cu totul datele problemei, e intr-adevar inteligent, desi nu exploatat suficient de regizorul-scenarist preocupat sa dezvolte restul filmului. Finalul vine mai degraba ca o invitatie pentru spectator de a reflecta singur.

In ciuda unei lipse de claritate in definirea adevaratei teme a filmului, in ciuda unor comentarii din off prea stufoase, in ciuda jocului prea fatis al lui Joan Allen, filmul are suficienta densitate ca sa nu fie trecut usor cu vederea.

Urmareste Acasa.ro pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Acasa.ro.

  •  
  •  

Articol scris de

Vezi toate articolele

Articole din cinema

Cauta-ti perechea