Sunt, o data, spectatorii care nu prea merg la cinema, dar care sunt fascinati de cultura japoneza , poate si ca efect al nevoii de evaziune din cotidian. Vin apoi spectatorii care au auzit de carte si de film, sau cei care stiu doar ca e vorba de gheise, cei care stiu ca filmul e un love story, ca e coprodus de Steven Spielberg etc.
Pentru toti, filmul regizat de Rob Marshall are cate ceva. O poveste de dragoste dupa toate canoanele telenovelei, copiate probabil inconstient din basme - o gheisa buna si o gheisa rea, o poveste de dragoste condamnata la a usca in timp inima, dar care, paradoxal, se rasuceste in happy-end, o zana buna care o ia pe Cenusareasa sub aripa sa etc. Si, fireste, costume superbe, o imagine superba, decoruri deosebite (lucruri recompensate cu Oscaruri), machiaje savante.
Cred ca, daca as avea ceva de obiectat, ar trebui poate sa-i obiectez cartii. Dar cum nu am citit-o, nu pot decat sa fac presupuneri. Cred, bunaoara, ca si cartea, si filmul dezvelesc fara sa dezvaluie misterul gheiselor si ca "occidentalizeaza" subiectul.
Arthur Golden nu vorbeste in carte despre persoane reale, ci a scris povestea plecand de la istorisirile auzite de la fiica unei gheise. Chiar si asa, impresia mea vazand filmul este ca acesta lasa foarte la vedere schema traditionala - eroina saraca ce se ridica prin forte proprii, pe care o imbogateste cu o fantasma occidentala - gheisa indragostita. Iata, vorbim totusi despre o "success story".
Elementul de originalitate vine si din locul unde se petrece actiunea, din costume, din machiaj, din florile de cires si cantatul la "shamisen". Faptul ca Rob Marshall foloseste actori asiatici pe care ii pune sa vorbeasca, fie si stricat, in engleza, nu salveaza istoria pe partea originalitatii, ci sporeste babilonia si stimuleaza kitsch-ul.
Excelent filmat (director de imagine - Dion Beebe), cu o atentie care vrea sa retina farmecul Japoniei fara a cadea in estetisme ieftine, jucat de mari actori asiatici - Ziyi Zhang (foarte buna), Ken Watanabe(mai degraba retras), Michelle Yeoh(excelenta), Gong Li (cu aparitii cand bune, cand pe langa drum), filmul poate atinge un spectator predispus sa se emotioneze la povesti triste, prezentate sub aparenta adevarului, cu atat mai mult intr-un univers exotic.
Din punctul meu de vedere, insa, filmul lui Rob Marshall se joaca periculos cu kitsch-ul. O face cu arta si consilieri de specialitate, dar nu retine din arta gheiselor decat tot aparenta. In spatele frumusetii chimonourilor nu gasesti vreun mister, vreo zona de umbra. Contestate, nominalizarile si premiile Oscar au aratat, cel putin pentru acest film, care ii sunt punctele-forte. Scenariul si regia nu se numara printre ele.
