Hugh cel Mare

Un cantaret trecut de prima tinerete traieste, de pe o zi pe alta, din gloria unui grup de mare succes, in care a jucat rolul vioarei a doua cu 15 ani in urma. Publicul sau este unul pe masura, iar sex-simbolul de odinioara nu mai atrage decat femei mature, la casa lor, cu familii si slujbe , care pret de o ora-doua isi mai aduc aminte de tinerete.

Pe acest fond apare provocarea: „dinozaurul“ nostru este solicitat sa compuna un cantec pentru cea mai in voga solista a momentului, pe care sa-l mai si cante impreuna.

Cinefilii care au citit pana aici vor sti, fara sa aiba niciun fel de alte informatii, ca rolul este scris parca pentru Hugh Grant . Bingo! „Biletul“ lui Lawrence s-a dovedit castigator, si restul practic nu mai conteaza.

Grant este in stare sa duca o comedie in spate d’a capo a’l fine fara niciun efort. Dar producatorii filmului nu s-au marginit la atat, asa ca au adaugat-o in compozitie si pe Drew Barrymore , care ii da o consistenta replica artistului secat de inspiratie, functionand simultan pe post de muza, textier, psiholog, pacient, amanta, iubita.

Nici nu mai are importanta daca povestea transpusa pe pelicula de Mark Lawrence este sau nu inspirata de istoria grupului „Wham“. Pop-up -urile care insotesc genericul de final sunt de natura sa duca in eroare spectatorul, incercand sa-i elimine acestuia orice urma de indoiala in legatura cu existenta „legendarei“ trupe „Pop“.

Adevarul nu are nicio miza. Important este ca s-a mai scris un scenariu pentru Hugh Grant.