Batrineii de la baza comediei

E ingaduitor cu sine insusi si-i cere spectatorului sa il trateze asemenea. Pentru ca, in felul lui, chiar reticent fata de cinematografie in genere, „Venus“ e un film bun.

O comedie romantica , a carei distributie e compusa din patru persoane aflate la virsta a treia (actori putin spus consacrati) si o adolescenta (debutanta Jodie Whittaker), poate fi acuzata de multe, dar nu de lipsa de originalitate . Calitate care se extinde la aproape toate nivelurile acestui film, cu mentiunea ca e extrem de tributar scenariului.

Love story defazat

Doi actori batrini, Maurice (Peter O’Toole) si Ian (Leslie Philips), sint consternati de aparitia in viata celui din urma a unei nepoate, Jessie (Whittaker): in loc sa isi ingrijeasca ruda aflata la senectute, fata bate cluburile londoneze si bea de stinge. Maurice se ataseaza insa de ea, incearca s-o educe – iar scenaristul reuseste sa evite complexul Pygmalion –, sa ii gaseasca o slujba si sa ii faca pe plac, chiar si atunci cind asta il obliga sa stea pe strazi o zi intreaga in timp ce ea ii foloseste apartamentul pentru a face sex. Se lasa cu atingeri intre cei doi, filmul nesfiindu-se sa ia in piept tabuul diferentei de virsta, dar nici exploatindu-l excesiv de grafic. Relatia dintre cei doi oscileaza de la gingasie la abuz, de la animozitate la tandrete, fara a urma vreo regula si fara a nimeri vreo sincronizare decit arareori. Or, aici e primul moment in care recunosti mina scriitorului si scenaristului Hanif Kureishi, inzestrat cu o capacitate notabila de a observa derizoratul faptului psihic, dar si de a portretiza relatii amoroase haotice si lipsite de redundanta. Romancierul e si mai usor de recunoscut in replicile sarcastice, debordind de umor negru , pe care le schimba intre ei cei doi actori. Principalul lor subiect de gluma il constituie, evident, din natura prozei lui Kureishi, propriul lor deces.

Fura luminile rampei

Si totusi, scriitura lui Hanif Kureishi si extraordinarele prestatii actoricesti (de altfel, numai scenariul si interpretii s-au pomenit cu nominalizari de pe urma acestei pelicule), incepind cu aceea a lui O’Toole, constituie principalele calitati ale lungmetrajului , dar il si indeparteaza de arta cinematografica. Cu exceptia a 5% din film, in care se mai practica artificii de montaj si niscaiva unghiuri inovatoare, i-ai putea insa reprosa ca nu prea e lungmetraj, scenariul fiind capabil sa functioneze la fel de eficient pe scena unui teatru, cu atit mai mult cu cit grosul scenelor, inclusiv cele mai relevante, se petrec in interior. Mai mult, lipsa de inventivitate vizuala da impresia unei incongruente, in special suprapusa mobilitatii de la dulce la amar, cu care se lauda scenariul. „Venus“ este a doua colaborare dintre Kureishi si regizorul . Ironic, cea dintii, „The Mother“ (2003), avea drept tema tot relatia erotica dintre un personaj senior si altul junior, numai ca primul rol ii revenea femeii, iar al doilea, barbatului.